Acest articol este o rememorare a unei

"recenzii" blocatã într-un pertaf repetabil de

28 de ani împliniți (gravã convingere, însoțitã de

Neputința și vulnerabilitatea înțelegerii), tocmai într-o

marți de 26 ianuarie: când prietenul și prozatorul

Vladimir MUNTEANU mi-a pus la îndoialã sursele

memoriei migratoare, sau obsedante, ale

transferului gândului definitiv spre deriva

iremediabilului.

 

Momentul închegãrii memoriei este destinat

trecutului dintr-o reculegere, cu fermitatea,

fragilã, a existenței împotriva ferocitãții vieții

terestre, amplificatã printr-o cruciadã a cuvintelor.

În proza lui Vladimir se deschid intervale de lecturã

prin referințã tãcutã sau acceptãri ale gândului

"impus", scris și multiplicat printr-o încã o tãcere

gestualã a duplicitãții cuvintelor - identificate în

reciprocitatea (argumentatã) dintre neliniște și

teama asumatã. Totul se petrece, în proza lui

Vladimir, prin rescrierea cunoașterii dintr-un verb

înzestrat cu blândețea autoritarã, poate mai puțin

periculoasã decât tãcerea vorbitã. Totul s-a

petrecut prin intervenția nativã a întrebãrii despre

argumentație și rafinarea vieții, povestitã de

Vladimir Munteanu prin motivul estetic al misterului

predestinat.

Ne imaginãm în ultimul roman al sãu, "Cartea

muntelui în derivã", cã suntem într-o depoziție,

din moment ce înãlțimea unui munte nu este

proporționalã cu "asediul" asupra memoriei...

 

Scrie Vladimir, în primul paragraf din

"Depoziția", vol. 1: "Afarã din moarte! Din

moarte, afarã! Heraus! (...) Tãcere ș tãcere, de-o

parte și de alta a întunericului ca un vârf de cuțit.

Lent ochiul se scurge pe tãișul lui. Noaptea se

devarsã în creier, mã înlocuiește deasupra propriei

sale genuni, mã reașeazã dincoace, în frecvența

undelor auditive. Întrezãresc un numãr tatuat,

globul ocular atârnã-n gol, o mânã ieșitã din uitare

și-l cautã dintr-un braþ înclinat mai în adânc. La

lumina unei fãclii negre rup cu gingiile fãrã dinți o

pâine de lut. Cineva mã cheamã afarã din moarte".

Ultima propoziție din "Depoziția", Vol. 2, ne

comprimã judecãțile între amintiri - cu - amintire,

strecurate, cu furișenia gândului hãituit printr-o

nuvelã care a îndrãznit sã strãpungã bezna

memoriei.

Existã o propoziție "ascunsã" cu bunã științã de

Vladimir Munteanu, la finalul unei pagini unde

implozia iubirii are vuietul, nestins, al stãpânirii

memoriei: "Oamenii au privit pânã s-au stins

între pãmânt și ape (...) Am sfârșit prin (a)

lãsa cãrțile în plata domnului și a prafului".

 

 

"Și au trecut ani de zile. Scânteia unei

Responsabilitãți frustrate de atâta vreme îl lumina

vremelnic". Cred cã aceasta este fraza – depoziție a

lui Vladimir sau etalonul memoriei rescrise...