Tribuna
Festivalul Gradinilor
File de calendar Învierea - consecință a Unirii Ipostatice
File de calendar Învierea -  consecință a Unirii Ipostatice
Coborârea Sfintei Luminii pe Mormântul Domnului Hristos la Ierusalim şi în acest an 2021 ne-a bucurat pe toţi creştinii ortodocşi, cu bucurie mare. Dovadă nematerială divină că Dumnezeu nu ne-a uitat şi că ne iubeşte fie chiar şi lăsând suferinţa în această pandemie. Ar mai fi de spus că lumina vine doar dacă sunt prezenţi şi arabii creştini, scăpaţi de fanatismul mahomedan care pe mulţi i-a făcut să treacă de la creştinism la islam. Ei se manifestă în felul lor, cântând, bătând tobele şi chemând pe limba lor Sfânta Lumină.

 

Pentru mine, abia ieşit din Spitalul Judeţean, dar vindecat din acest virus, a fost prima Înviere pe care am trăit-o acasă privind la Trinitas slujbele. Un gând pios îl îndrept spre medicii şi personalul acestui Spital Judeţean şi le urez Hristos a Inviat, ca şi cititorii Tribunei.

Şi acum să trecem la subiect. Învierea lui Hristos ca eveniment istoric este în acelaşi timp şi o mare taină care include în ea legătura între Logosul Divin, Fiul Tatălui şi natura omenească. Învierea ca şi Schimbarea la faţă, ca şi mersul pe mare al lui Iisus, ca şi Înmulţirea pâinilor şi peştilor, ca şi Învierea lui Lazăr şi alte învieri şi tămăduiri sunt unice. Iisus Hristos este Fiul Divin Întrupat cum spunem în Credeu, dar Învierea lui le depăşeşte pe celelalte minuni prin dimensiunea hristologică, adică de teologie a lui Hristos, şi eshatologică, adică de deschidere a unei noi lumi care în Noaptea Învierii Domnului, au înviat şi drepţii Vechiului Testament. De aceea multe icoane sunt în paralel cu Icoana Învierii în care Iisus stă pe piatră sau iese prin piatră cum l-a pictat Părintele Arsenie Boca. Icoanele paralele îl arată în marginea iadului trăgând de mână pe cei pe care i-a înviat atunci.

Deci Învierea Domnului este rezultatul Unirii Ipostatice. Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu şi Firea omenească luată din pântecele Fecioarei Maria stă pe Ipostasul sau Persoana Unică divin-umană. Iisus a luat întreaga fire umană prin naştere, adică trup, suflet; a luat afectele de foame, de sete – pe Cruce a zis: „Mi-e sete!”, de frig, de dureri când era bătut, dar şi de frica de moarte, căci se ruga Tatălui cu lacrimi de sânge. Acestea toate însă fără de păcat. Nici păcatul strămoşesc , nici păcate personale, pe care nu le putea face fiind om şi Dumnezeu. Persoana Unică a Mântuitorului este o structură în care convieţuiesc cele două natrui, divină şi umană într-un singur Subiect. Nu putea să fie şi Dumnezeu şi Om cu două Subiecte, că nu putea să fie Persoană Dublă. Ar fi fost un absurd, o călcare a logicii cauzei pentru care s-a Întrupat, cauza fiind Mântuirea neamului omenesc. În Mântuire înţelegem împăcarea cu Dumnezeu, ştergerea păcatului lui Adam, restaurarea naturii umane şi redarea posibilităţilor de asemănare cu Dumnezeu, de îndumnezeire, de sfinţenie. Dar toate acestea fac parte din alte domenii ale teologiei.

Revenind la Unirea Ipostatică arătăm că sute de ani prin lucrarea celui rău au apărut ereticii, preoţi, călugări, chiar patriarhi ca Nestorie al Constantinopolului care nu recunoştea unirea şi ca urmare o considera pe Fecioara Maria născătoare de om, „Antropo thokos” şi nu „Theotokos”. Dar a fost combătut de Patriarhul Chiril de Alexandria a cărei formulă a fost dogmatizată de Sinodul III Ecumenic de la Efes, din 431. Care Sinod însă nu a formulat felul sau modul Uniri Ipostatice şi din motive politice căci ereticii voiau să se separe de Imperiul Roman fiind în părţile Orientului. A fost nevoie să fie convocat Sinodul IV Ecumenic la Calcedon în 451-453. Cităm din definiţia dogmatică: „Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi învăţăm a mărturisi într-un glas pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, acelaşi desăvârşit în dumnezeire, şi acelaşi desăvârşit în omenitate, acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din suflet raţional şi trup de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi acelaşi de o fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat; născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire, acelaşi născut în vremurile din urmă pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate – „Propter nos et propter salutem nostram ex Maria Virgine Dei genetrice secundum humanitatem, unum eundemque christum Filium dominum unigenitum” – sună frumos limba latină, de aceea am citat. Unul şi acelaşi Hristos, Fiu domn Unicul născut cunoscut în două firi, fără contopire, fără schimbare, fără divizare, fără separare – „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit” – în textele vechi, deosebirea dintre firi nefiind în niciun fel desfinţată din cauza Unirii şi mai degrabă păstrându-se specificul fiecărei firi şi concurgând într-o singură Persoană” (Hotărârile Dogmatice ale celor VII Sinoade Ecumenice; Basilica 2018, pagina 318-319).

Este un limbaj paradoxal, profund. La compunerea textului sinodal s-a folosit Tomul Papei Leon al Romei din 449, trimis către Patriarhul Flavian al Constantinopolului. Dar Leon se folosise şi el de scrierea unui străromân, Sfântul Ioan Casian, un tratat numit Despre Întruparea Domnului – De incarnatione domini, pe care îl scrisese la Roma înainte de 440. El era prieten cu Leon pe când acesta era Arhidiaconul Papei Sixt al III-lea, deci Hotărârea Dogmatică de la Calcedon are putere universală prin această participare a lui Ioan Casian, străromânul. Papei Leon de la Roma care nu a fost prezent şi Părinţii Orientali prezenţi. În urma acestui Sinod s-au rupt comunităţi mai ales de neam siroarab care s-au numit monofizite sau necalcedoniene, care activează până azi şi sunt surorile noastre căci diferenţele sunt de limbaj şi ortodoxi au un dialog cu ei. Întorcându-ne la urmările Unirii Ipostatice sau conse­cinţele că ne-am îndepăratat puţin, ele sunt cinci. Le vom enumera parafrazând din Cursul de Teologie Dogmatică al Arhiepisco­pului Tomisului, Dr. Teodosie Petrescu:

1. Comunicarea însuşirilor dumnezeieşti şi omeneşti. Firea dumnezeiască a Cuvântului lucrează prin firea omenească în special în momentul Învierii lui Hristos.

2. Îndumnezeirea firii omeneşti. Firea omenească a lui Iisus îndumnezeită s-a comportat atâta cât a trăit dumnezeieşte, dovadă fiind cuvintele şi acţiunile lui. Dacă firea se îndumnezeieşte înseamnă că depăşeşte limitele materiei, e făcătoare de minuni şi e lipsită de păcat.

3. Lipsa de păcat. Prin naşterea din Fecioară şi de la Duhul Sfânt Iisus nu ia ca om păcatul strămoşesc. Mai mult, El însuşi afirmă: „Cine m-a dovedit de vreun păcat?”. Chiar şi când privea, privea dumnezeieşte ca creator, pe oameni, pe păcătoase, pe femei frumoase. Chiar şi pe cei care îl răstigneau.

4. O singură Închinare lui Iisus Hristos. Deşi are în El două naturi, noi ne închinăm persoanei lui Hristos, care este Una, Unică, aşa stă şi învăţătura pe care se bazează pictarea icoanelor sale.

5. Fecioara este Născătoare de Dumnezeu pentru că a născut Ipostasul dumnezeiesc al Fiului sau Logosului, prin care toate s-au făcut.

Renunţăm la a dezvolta cele 5 consecinţe, dar aducem în sprijin teologia Sfântului Dionisie Areopagitul care a scris după Sinodul de la Calcedon din 451. Opera lui conţine şi Hristologie pe lângă alte teme şi a fost tradu­să în dulcea limbă românească de Părintele Dumitru Stăniloae, care îi face o largă şi profundă interpretare în aşa numite Note. Deoa­rece Scoliile unor autori din vremea veche ca Sfântul Maxim, Patriarhul Gherman, Grigorie Palama nu i-au mai permis să folo­sească cuvântul Scolie cum făcea Părintele în Filocalia. Din cele 10 Epistole, Dionisie tratează în Epistola III şi IV despre Unirea Ipostatică. 

Din Epistola a III-a: „Cel mai presus de fiinţă a ieşit din ascunzimea sa la arătare luând fiinţă în mod omenesc, dar este ascuns şi după arătare ca să spun mai dumnezeieşte şi în arătare (întrupare) prin aceasta taina lui Hristos a rămas ascunsă, nefăcându-se înţeleasă nici unei raţiuni şi nici unei minţi, ci chiar spusă rămâne negrăită şi chiar înţeleasă rămâne necunoscută.” (la pagina 258)

Iar în Epistola IV: „Iubitorul de oameni s-a făcut om cu adevărat, cel mai presus de fiinţă făcându-se din fiinţa omenească, fiinţă mai presus de oameni şi ca oameni. şi lucra cele ale omului mai presus de om. şi a  arătat Fecioara zămâslind în mod mai presus de fir, iar apa nestătătoare suportând greutatea picioarelor materiale şi pământeşti, şi necedând ţinându-l printr-o putere mai presus de fire nescufundat. Era om nu ca nefiind om,ci ca fiind din oamenu, era dincolo de oameni şi făcut cu adevăra om mai presus de om. Astfel nelucrând cele dumnezeieşti ca Dumnezeu, nici cele omeneşti ca om, ci Dumnezeu înomenit convieţuia cu noi împlinind o oarecare lucrare nouă teandrică.” (p. 258).

Prin expresia Teandrike energeia, aici energie are sensul de lucrare, Sfântul Dionisie Areopagitul a lansat o temă de dezbatere pro ţo contra în hristologia post-calcedoniană şi a fost apărat de mari Sfinţi ca Maxim, ca Patriarhul Sofronie al Ierusalimului.

Notă la Epistola III: „Dumnezeu rămâne mister şi după Întrupare, se face cunoscut dar nu epuizează taina lui cum se poate face Ipostasul Fiului, Ipostas al firi omeneşti? Cum priveşte Dumnezeu prin ochii omeneşti şi cum îl vedeau prin ochii lui omeneşti Apostolii, cum grăia Dumnezeu prin cuvinte omeneşti, cu putere dumnezeiască”.  (pagina 283).

Notă la Epistola IV: „Fiul lui Dumnezeu fiind mai presus de fiinţă s-a făcut fiinţă, deci existenţă cauzată, mărginită, creată, rămâ­nând şi cauzatorul ei cel mai presus de fiinţă. A lua firea umană ca noi nu din legătura dintre bărbat şi femeie, ci a luat-o din Fecioara Maria punând în ea puterea lui dumnezeiască, dar firea lui omenească deşi e făcută fiinţă mai presus de fiinţă cum zice în Scoli Sfântul Maxim, a fost totuşi şi fire omenească. Este om ca noi dar mai presus de noi cum nu se poate constitui prin legea firi. Nelucrând cele omeneşti numai ca om, nici cele dumnezeieşti numai ca Dumnezeu, lucrările lui sunt teandrice. E un termen introdus de Dionisie Areopagitul. Aceasta nu e o amestecare pante­istă între uman şi divin. Dionisie nu vorbeşte de o fiinţă teandrică ci numai de o lucrare teandrică în care subiectul e unic, dar firile sunt două. El uneşte lucrările lor întruna fără să le confunde, dar nu şi firile,dacă firile rămân distincte ca izvoare a unor lucrări distincte, lucrările unite de Ipostas rămân şi ele neconfundate.” Această învăţătură a dezvoltat-o Sfântul Maxim în Ambigua ne spune Părintele Dumitru Stăniloae. (p. 284).

Şi continuă în Nota la Epistola a VII-a: „Dacă prin trupul înviat al lui Hristos şi prin Duhul Sfânt care din el se comunică în Sfintele Taine credincioşilor întărind spiritul lor, materia devine un mediu de întâlnire cu Dumnezeu, prin aceasta şi cosmosul întreg înaintează prin înviere spre o transfigurare şi desăvârşire în viaţa viitoare. Se dezlănţuie energiile dumnezeieşti prin trupul înviat a lui Hristos şi perspectiva unei noi lumi a iubirii, a luminii, a transparenţei în care omul să fie bun, să fie îndumnezeit încă de aici de pe pământ.” (p.285; am citat din Opere Complete, Paideea 1996). Astfel învierea lui Hristos revelează taina cele de a opta zi a creaţiei. Înainte de Înălţare, Domnul le-a explicat Apostolilor tot ce aveau neînţeles până atunci. Într-un loc anume Sfântul Maxim spune că cele 10 zile de la Înălţare la Rusalii, Domnul Hristos le-a petrecut cu Cetele îngereşti din Ceruri explicându-le şi lor toate tainele pe care nici îngerii nu le-au ştiut până atunci. Îngerii sunt prezenţi în Slujba de la Înviere prin Troparul ce se cântă în vreme ce ocolim Biserica înainte de citirea Evangheliei Învierii. Cântăm: „Învierea ta Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te mărim. Să ne fie spre folos Sfânta Înviere a lui Hristos!

Hristos a Înviat! Adevărat că a Înviat!

Preot Nicolae Streza





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sevis - din Marginimea Sibiului

Somarest

Festivalul Gradinilor

venactiv

Comunicat de presa policrom

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
PORTAL MEDICAL
Postare anunturi
Licitatie publica

accentmedia