Tribuna
Estimarea veniturilor de către organele de control (II)
Estimarea veniturilor de către organele de control (II)
Potrivit art. 6 al Codului de procedură fiscală, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale asupra impozitelor şi taxelor datorate de către contribuabil, prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege (punctul 6.1. din Normele Metodologice). Acest principiu este asemănător ca şi conţinut cu principiul rezonabilităţii şi impune organului fiscal de a corela măsurile pe care le dispune cu circum­stanţele de fapt care creionează natura şi gravitatea încălcării legii, dacă aceas­ta există.
Un exemplu de luptă cu organul de control pe terenul prezumţiilor

Cum am arătat, în anumite situaţii inspectorii fiscali au dreptul de a aprecia şi evalua materia impozabilă. Aceasta presupune interpretarea operaţiunilor cu caracter economic şi verificarea actelor care reflectă aceste operaţiuni, pentru a stabili natura reală a acestora şi impozitul care trebuie aplicat. Exemplul clasic îl constituie vânzarea unui imobil. Contribuabilul poate declara o valoare sub preţul pieţei, pentru a diminua obligaţia fiscală, sau poate recurge la un contract de vânzare-­cumpărare, care în fapt ascunde o donaţie, atunci când impozitul pe donaţii este superior impozitului pe actele de vânzare-cumpărare. Situaţia poate fi şi inversă, când impozitul pe donaţii este inferior celuilalt.

Dreptul evaluării materiei impozabile mai apare în cazul unui impozit forfetar pe beneficiile agricole, în situaţia în care între veniturile declarate de contribuabil şi standardul său de viaţă există un decalaj, în sensul superiorităţii acestuia din urmă, precum şi în situaţia în care declaraţiile fiscale sunt tardive sau contribua­bilul refuză să răspundă la explicaţiile şi lămuririle solicitate de fisc. Cu toate că există metode de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor reale, acestea nu trebuie să se constituie în abuzuri ale organelor de control.
Codul de procedură fiscală instituie în acest sens o prezumţie legală relativă în art. 65. Această normă juridică instituie o prezumţie că persoana care beneficiază de avantajele economice generate de respectivele bunuri sau valori este şi proprietarul (titularul) acestora şi, pe cale de consecinţă, trebuie sa suporte impozitele aferente. Legea prezumă, aşadar, că aparenţa corespunde realităţii din punct de vedere fiscal, lăsând dovedirea contrariului în sarcina persoanei care beneficiază de avantajele economice ale bunului/venitului/valorii. Raţiunea acestei norme porneşte de la ideea că resursele financiare ale statului se constituie în cele mai multe cazuri prin prelevarea unei părţi din beneficiile economice pe care le obţin contribuabilii, orice persoană care obţine un avantaj economic fiind obligată să participe la formarea banului public.


Se observă că legea permite impunerea provizorie numai în situaţia în care deţinătorul bunurilor/veniturilor/valorilor depune o declaraţie privitoare la calitatea sa de simplu „deţinător”, fără a indica însă identitatea proprietarului (titularului). În ipoteza în care nu este depusă o asemenea declaraţie, considerăm că organele fiscale vor putea stabili în mod definitiv obligaţia fiscală în sarcina „deţinătorului” care, aparent, are şi calitatea de proprietar/titular.


Această prezumţie este însă relativă: alin. 2 al aceluiaşi articol permite dovedirea titularului dreptului de proprietate sau al venitului respectiv, ulterior stabilirii provizorii a impozitului, motiv pentru care credem că acest drept poate fi exercitat şi concomitent cu realizarea acestei impuneri în cadrul procedurii contestaţiei fiscale, prin combaterea prezumţiei mai sus-menţionate. Ca orice prezumţie legală relativă, se deplasează obiectul probei de la faptul de dovedit la faptul vecin şi conex pe care se bazează prezumţia şi răstoarnă sarcina probei de la beneficiar – organul fiscal - la adversarul lui - în acest caz persoana care beneficiază de avantajele economice ale bunului/venitului/valorii .

Estimarea impozitelor prin prezumţii aplicate  de către organele de control a condus la litigii interesante. Spre exemplu, prin acţiunea înregistrată la 25 februarie 2002, reclamanta SC "SD" SRL a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Garda Financiară Centrală, solicitând anularea deciziei nr. 77/28.01.2002, emisă de primul pârât şi a procesului-verbal nr. 188.125/08.08.1997, încheiat de al doilea pârât.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsurile stabilite prin procesul-verbal de control nu au temei legal, obligaţiile sale faţă de bugetul de stat fiind stabilite prin estimare, iar nu pe baza evidentelor contabile ale societăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1109/18.11.2002, a respins ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC "SD" SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond, în sensul că aceasta şi-a însuşit argumentele Gărzii Financiare, cu privire la estimarea datoriilor bugetare, ca fiind reală, faţă de concluziile raportului de expertiză contabilă, din care rezultă că din totalul facturilor privind achiziţionarea de sticle goale şi pretinse a fi fost livrate cu cele 53 facturi prezentate de organele de control, numai 3 facturi aparţin societăţii reclamante şi în raport cu acestea, au fost plătite obligaţiile fiscale.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta SC "SD" SRL a achiziţionat cantitatea de 117.172 sticle goale de la SC "P" SRL, în baza unor facturi neînregistrate în contabilitate. Reclamanta a recunoscut în obiecţiunile la procesul-verbal de control încheiat de organele Gărzii Financiare, că din cantitatea de 117.172 sticle goale, numai 63.619 sticle au fost îmbuteliate şi livrate, iar cele 53 de facturi de livrare a unor băuturi alcoolice se referă tocmai la această cantitate de sticle, fără a face însă dovada că deţine în stoc sau că a livrat restul de ambalaje goale. In această situaţie în mod întemeiat organele de control au procedat la estimarea impozitelor datorate pentru întreaga cantitate de 117.172 sticle, considerate a fi fost îmbuteliate şi apoi livrate.


Neînregistrarea de către societatea reclamantă, a documentelor referitoare la cumpărări şi livrări de mărfuri, a avut drept urmare diminuarea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, reprezentând accize şi TVA.
Având în vedere că reclamanta în timpul controlului, nu a prezentat documente din care să rezulte situaţia intrărilor şi ieşirilor, precum şi existenţa în stoc la data controlului, a cantităţii de sticle achiziţionate, rezultă că măsurile dispuse de organele de control au fost legale.


În raport cu cele ce preced, recursul se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică (ICCJ, secţia de contencios administrativ, dec. nr. 894/2004).  

Dreptul de estimare aplicat greşit

Societatea comercială „R.E." SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Constanţa şi Direcţia Generală a Vămilor (D.G.V.), solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 173.745.599 de lei, garanţie vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52 tone de pui importate, precum şi suma de 203.618.640 de lei costurile suportate de societate pentru garanţia plătită constând în dobânda la suma de 173.745.599 de lei.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1491 din 31 octombrie 2000, a respins acţiunea, reţinând că nu s-a făcut dovada realităţii preţului achitat de reclamantă exportatorului.
Împotriva sentinţei a făcut recurs reclamanta.
Prin motivele de casare formulate în scris recurenta a susţinut că preţul de 950 USD/to este mai mare decât preţul comunicat de către D.G.V., potrivit informaţiilor pe care le deţine de la autorităţile vamale americane şi care este de 850 USD/to, deci mai mic decât preţul achitat în executarea contrac­tului din prezenta cauză.
Recursul este fondat pentru motivele ce se vor expune în continuare.
În conformitate cu prevederile Acordului Organizaţiei Mondiale de Comerţ (G.A.T.T.), ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, preţul la care se face vămuirea unei mărfi de import este de prin­cipiu acela stabilit de părţi şi înscris în documentele de achiziţie (contract de vânzare-cumpărare, fac­turi etc), adică preţul tranzacţionat.
În situaţia în care organele vamale au suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea preţului declarat, acestea sunt în drept să solicite informaţii suplimentare, inclusiv documente justificative prin care să se poată verifica declaraţia importatorului.
Această procedură este menită să apere autoritatea vamală de eventuale înţelegeri frauduloase, asigurându-se aplicarea unor tarife vamale corespunzătoare preţului real cu care marfa a intrat în ţară. Verificările făcute în speţă, la solicitarea organelor vamale româneşti, nu sunt complete şi, în orice caz, insuficient de convingătoare.
În primul rând, nu a fost identificată foarte exact ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată tranzacţia şi până la livrarea mărfii în portul Constanţa, şi aceasta din pricină că la dosarul cauzei lipsesc actele consemnând diferitele înţelegeri care s-au succedat în cauză, cum ar fi cea dintre producător - firma americană P.F. Inc - şi cel ce a mijlocit importul - firma B.F. din Canada - dintre firma cu care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare - firma A.U.K. din Anglia - şi reclamantă, precum şi, eventual, raporturile juridice dintre A.U.K. şi A.R., inclusiv posibilele interese comerciale ale reclaman­tei în activitatea acesteia din urmă. Oricum, chiar dacă pentru unele din aceste tranzacţii nu s-ar putea produce probe, cel puţin contractul dintre vânzător şi cumpărător (importator) trebuia depus la dosarul cauzei.
Nu s-au făcut probe relevante cu privire la preţurile practicate pentru tranzacţii similare, ori cu sufi­ciente elemente de similitudine, între producătorii de pe piaţa americană şi importatori români spre a se putea face o comparaţie a nivelului lor şi nu au fost produse oferte de preţ din partea vânzătorului ori prezentată corespondenţa purtată între acesta şi firma românească în pregătirea finalizării tranzacţiei. Tot astfel, nu s-au administrat dovezi cu privire la preţurile practicate în România la des­facerea produselor respective, fie prin intermediari, fie direct la consumatori.
Aceste probe, ca şi altele a căror necesitate ar putea rezulta în cursul procesului se impuneau întrucât preţul de referinţă statistic care a fost aplicat în cauză este mai mult decât dublu faţă de preţul de tran­zacţie invocat, şi nici nu a fost invocată vreo circumstanţă particulară care ar fi justificat acordarea unui regim de preţuri privilegiat.
Faţă de considerentele expuse, s-a admis recursul şi s-a casat cu trimitere sentinţa atacată în vederea completării materialului probator, pentru a se putea fundamenta în mod temeinic şi convingător soluţia ce se va pronunţa (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 3119 din 22 octombrie 2002).


Un scurt comentariu se impune. Având în vedere că într-un proces în care nu s-ar putea administra nici o probă, va pierde cel căruia îi incumbă sarcina probei, rezultă că sarcina şi riscul probei revine, cel puţin în primă fază, reclamantului (contravenientului): el rămâne singurul sancţionat în caz de eşec, deoarece dacă nu administrează probele care să convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului şi în pofida rolului activ al judecătorului el va pierde procesul, iar adversarul va triumfa. Exact ce s-a întâmplat în speţa de faţă.


Jr. Horaţiu Sasu,
Consultant în afaceri



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Thyssenkrupp System Engineering GmbH

casino

CibinFEST

Lansare proiect Cod SMIS 126210

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia