Tribuna
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire
Marius GHINESCU
3741 vizualizari
Emigrantul român între succes, așa ș-așa și dezamăgire
Noua Zeelandă – Insula de Nord Episodul XI Corespondență din Australia

ţintuiţi în propriile habitaturi, unii în ţarã alţii aiurea, privim neputincioşi la dezlãnţuirea epidemiei în toatã „splendoarea” sa. În rãspândirea virusului o contribuţie au şi pandaoacheşii lui Parpanghel care defileazã pe la graniţele ţãrii noastre, cu cioara-n par. Au venit interlopii şi „peştii” cu curvele lor, au venit şi şuţii cu ciorditorii, vine toatã „fauna” cea vestitã a întregii armii ţigãneşti din Apus. Unii chiar au trecut „examene de masterat cu specializãri în manglit”, la Roma, Londra, Paris... iar ţãrişoara noastrã a devenit acum locul ideal de „lucru” pentru ei. Nu vor zace-n standby nici pirandele, ci vor trece la acţiune imediat, bocind: „Dã şi mie ceva domnişorule, mânca-ţ-aş pulicica ta, cã-mi mor puradeii de foame!”.

 

Tot pe banii contribuabililor

 

hãlãduiesc azi în hoteluri de lux şi ciorsalãii, cã-s în carantinã şi pãstreazã pe ei cu „sfinţenie” trenţele alea împuţite cu jegul şi cu izurile gunoaielor aruncate (tot de ei) pe sub podurile Tibrului, Senei sau Tamisei. „Dickheads” prin Europa şi fãrã nici un Dumnezeu şi-au adus aminte subit de unde au plecat, cãrând cu ei blestemul epidemiei chinezeşti. Ãştia nu reprezintã diaspora româneascã, ei sunt apatrizii statelor lumii. Colac peste pupãzã, îi vedem şi pe cei din linia întâi, doctori, asistenţi, infirmiere care se confruntã cu lipsã de aparaturã, echipamente de protecţie, paturi, spaţiu... dar cine în lume se poate lãuda cã le are pe toate, italienii, spaniolii, englezii, americanii? Nici pe departe, deşi nouã ne tot place sã-i dãm ca exemplu. Pãcat însã cã avem medici şi asistenţi care în momente de crizã dezerteazã. „Sacrã şi curatã îmi voi pãstra arta şi-mi voi conduce viaţa. În orice casã voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunãstarea bolnavilor” - citat din „Jurãmântul” lui Hippocrate, un „Cod de Onoare” al medicilor, acoperit azi cu praful de pe palierele timpului. Cât despre asistenţii cu pricina... ei şi-au urmat mentorii: „Cum e turcu şi pistolu”. Mã întreb, aşa cum mai mult ca sigur n-au fãcut-o demisionarii, ce demersuri ar întreprinde dacã ei ar contracta virusul ãsta ucigãtor, ar merge la spitalul pe care tocmai l-au pãrãsit pentru a fi trataţi de colegii cãrora le-au întors spatele, sau ar solicita ajutorul celor „foarte bine dotaţi”, italieni, spanioli, ... , sau deţin ei cheia sipetului în care se aflã reţeta cu formula vindecãrii ???

şi pentru cã au reuşit din plin ãştia cu „ochii crãpaţi” sã pârţâie peste tot în lume cu viruşi, azi şi noi şi ceilalţi de pe mapamond suntem datori sã mulţumim Partidului Muncitoresc Chinez, în frunte cu tovarãşul ţom Ping, cã ne vinde mãşti, mãnuşi şi ventilatoare la un preţ „rezonabil”. Pentru întãrirea „preteniei” româno-chineze vom strânge rândurile, ca sã primim şi un ajutor format din cadre medicale, numãrând vreo 20 de milioane (de chinezi) care sã-i înlocuiascã pe demisionari, timp în care ne vom orienta pentru „implementarea de orezãrii” în locul pãdurilor tãiate.

Spuneam în articolul precedent c-am luat plasã cu „darnicul” scoţian care m-a muncit ca pe hoţii de cai cu mutatul utilajelor, dintr-o locaţie într-alta şi apoi m-a pus „pe liber”. N-a trecut o sãptãmânã (norocul cel mare, am gãsit un alt job) şi iatã-mã înrolat la o altã companie „Sensation Yacht”, tot în profilul ambarcaţiunilor.

 

De astã datã vorbesc

de un „concern neozeelandez”,

 

care cuprindea cam 150 de oameni, unde participam la executarea din fibrã de sticlã a celui mai mare iaht din lume (aşa ni s-a spus), cu o lungime de peste 70 de metri. Proiectul aparţinea unei firme canadiene, iar beneficiarul era un multimilionar rus. Echipa de 30 de oameni din care fãceam parte era condusã de un englez pe nume Gerry, cam la 45 de ani, atipic naţiei sale, adicã simpatic, jovial şi fãrã urechi clãpãuge. Era secondat de un neozeelandez uscãţiv, la vreo 60 de ani, cu ochi bulbucaţi, având funcţia de project manager. Ca peste tot în lume, nu se poate sã nu întâlneşti printre şefi şi câte un prost cu diplomã de prost, care ţine cu orice preţ sã se impunã prin atitudine (de miliţian). Cunoştinţele bulbucatului, am observat destul de repede, se reduceau la a da doar cu rolul, hâţa-hâţa, în rest, „tabula rasa” în tehnicã. Stãtea idiotul cu ceasu-n mânã şi cronometra pânã şi timpul în care mergeai la budã şi stãteai pe tron sau te exprimai hidraulic şi la final îţi fãcea moralã cã te-ai scremut prea mult iar „compania nu plãteşte timpii morţi”. Toaletele, vreo douãzeci la numãr pentru staff-ul muncitor se aflau în afara halelor, mai precis, în curtea instituţiei. Echipa de care vorbeam construia yachtul, adicã executa structura de lemn ce urma a fi acoperitã cu plãci de polistiren de opt cm grosime, ce urmau a fi acoperite cu infuzii de fibrã de sticlã. Restul de oameni acopereau celelalte sectoare de activitate, partea tehnicã fiind supervizatã de canadieni. Printre executanţi se numãrau neozeelandezi, australieni, englezi, ruşi, sârbi, polonezi... ce mai, o lume pestriţã şi la propriu şi la figurat. Fiecare echipã de lucru îşi avea sarcinile sale: unii construiam şi apoi montam pãrţile componente, alţii se ocupau de liniile electrice şi panourile ce urmau a fi puse în funcţiune. Se pregãteau de asemenea pãrţile hidraulice pentru a se cupla la motoare şi instalaţii de tot felul (gaz, apã, sanitare...). În paralel se pregãtea şi mobilierul de lux... Toatã activitatea se desfãşura într-un hangar imens, împãrţit dupã cum spuneam, pe zone de profil. Pentru protejare, toţi purtam salopete albe, mãşti şi mãnuşi, toate de unicã folosinţã, precum şi cãşti de protecţie. Sub îndrumarea câtorva „team leaderi” am învãţat într-un timp foarte scurt tehnici de lucru, pe cât de simple, pe atât de eficace: îndoirea lemnului la cald şi poziţionarea lui, acoperirea manualã cu straturi suprapuse din ţesãturi de fibrã, impregnarea cu componente lichide ce deveneau în câteva ceasuri tari ca piatra. Programul de lucru de opt ore se prelungea de fapt cu o pauzã de masã de o jumãtate de orã, unde fiecare mânca din brişcã, cu ce-şi aducea de acasã. În douã sãptãmâni eram deja familiarizat cu noul meu loc de muncã şi cu activitãţile pe care trebuia sã le îndeplinesc, ba mai mult, am fost apreciat de manager pentru înţelegerea planurilor şi execuţia lor. Am profitat din plin de acest fapt şi aşa
l-am putut angaja şi pe fiul meu la companie pentru douã luni, cât mai avea vacanţã.

 

Construiam cu zor şi voie bunã,

 

când într-o zi, vânzolealã mare: lipseau desene care ofereau detalii legate de divizarea unui sector de pe prima punte, pentru construirea cabinei unde urma sã fie montatã toatã aparatura de navigaţie necesarã. Se dãdeau de ceasul morţii toţi boşii, alãturi de ei fiind şi staff-ul canadian. Proiectul complet al vasului, cu ansamble, subansamble şi detalii se afla în Canada, iar desenele nu puteau fi trimise via „copiator” (xerox), pentru cã aşa prevedea protocolul, erau „Top Secret”. Lipsa detaliilor din documentaţie a creat aşadar marea problemã. Se presupunea cã în cel mai bun caz, un curier ar putea sosi cu planurile, cel mai devreme într-o sãptãmânã - zece zile, dar se rupea lanţul continuitãţii, ceea ce însemna oprirea activitãţii în acest interval de timp. L-am rugat pe managerul meu sã-mi arate şi mie desenele pe care le are. Dupã ce mi-am aruncat ochii pe subansamblul din care lipseau detaliile, l-am întrebat câţi bani îmi dã ca sã-i rezolv problema. A început sã râdã gândindu-se probabil, cã un muncitor român, neica nimeni, poate da de capãt unei probleme la care se strofocã vreo cinci canadieni (aflaţi în clãdirea alãturatã), vorbind disperaţi la telefon, cu celãlalt continent. I-am spus englezului meu, cã înainte de a deveni muncitor fruntaş în NZ am lucrat într-un institut de cercetare şi proiectare, vreo şaptesprezece ani, timp în care n-am dormit cu capul pe planşetã. Surprins, dar neîncrezãtor totuşi, mi-a arãtat o copie pe ozalid a subansamblului cu pricina.

 

Orice proiectant român ar fi vãzut

 

dintr-o singurã privire cã datele minime de care avea nevoie, raza, unghiul şi numãrul de segmente (13) ce urmau sã dividã arcul de cerc erau acolo, trebuiau efectuate doar calculele pentru detalii. Nu ştiu ce drac de şcoalã au fãcut şi canadienii, pentru cã am pierdut timpul explicându-le noţiuni elementare de geometrie şi trigonometrie, care coroborate duceau la determinarea cotelor. Cu acea ocazie am bãut şi eu o cafea în biroul lor, ca-n tinereţe şi am fumat chiar şi o ţigarã, timp în care socoteam şi trasam pe planşetã, unghiuri şi arce de cerc. Am terminat repede, iar când rezultatul materializat în cifre a fost confirmat telefonic din Canada, am fost felicitat de toţi, ba chiar îmbrãţişat de Gerry (managerul meu) cu care am devenit şi bun amic.
M-am emoţionat puţin, rezultatul fiind douã picãturi de lacrimi ce mi se prelungeau pe sub ochelari, pe care le-am şters repede, ca nu cumva cineva sã le observe, douã picuri de fericire, reflectate în oglinda timpului de trei ani petrecuţi pe meleaguri îndepãrtate. Eram mândru, de ce sã nu recunosc, chiar şi pentru acel lucru mãrunt şi pentru o clipã m-am simţit iarãşi OM. Urmat de o ceatã de gurã-cascã am început marcarea pe punte a liniilor pe care urma sã ridicãm pereţii cabinei. Câteva ceasuri au fost necesare pentru ca împreunã cu fiul meu şi şeful de echipã sã terminãm treaba. Am devenit astfel cea mai cunoscutã persoanã din firmã, ridicând într-un fel moralul scãzut al unor strãini, tot holoangãri cu şcoalã. Un singur om se strãduia sã-mi facã viaţa amarã, Kermit neozeelandezul. Mã urmãrea tot timpul şi mereu gãsea câte ceva de reproşat, ba mai mult, îl şicana pânã şi pe cel care-i era şef. N-am prea înţeles cine-l ţinea în braţe pe idiot, pentru cã şi sã nu fi vrut şi tot ai fi observat dispreţul celor cu care intra în contact. Într-o dimineaţã, dupã ce s-au împãrţit sarcinile pe obiective de lucru, neozeelandezul a ţinut sã-şi exprime public nemulţumirea legatã de perpetuarea indisciplinei colective, incluzându-l aici pânã şi pe şeful sãu, prezent la „adunare”. Dupã o grãmadã de inepţii debitate a ajuns şi la subiectul sãu preferat, cãcãtoarea, unde „staff-ul pierde timpul”. Ne-a bufnit râsul pe toţi. Poate pentru cã stãteam lângã englezul, pe care-l detesta, bulbucatul s-a legat şi de mine. M-a surprins individul şi ideea trãsnitã care mi-a strãfulgerat mintea, de nici mie nu
mi-a venit a crede, mi-a dat soluţia. Într-o linişte dezarmantã am început sã vorbesc cât se poate de serios: „Sir, când e sã merg la toaletã, datoritã faptului cã am o sculã aşa de mare între picioare, îmi e greu ca dupã ce mã deschei la şliţ, sã o scot afarã, iar apoi, înainte de a mã uşura, trebuie
sã-mi regãsesc echilibrul, pentru a nu mã mai balansa în faţã şi-n spate. Fiind nevoit sã-mi folosesc ambele mâini pentru susţinere, e mai greu şi trece timpul, dar poţi sã mã ajuţi, ca sã scurtez perioada de pişare. Ce zici, n-ar fi un lucru bun?”.
Hohote de râs se revãrsau din piepturile asistenţei, iar tolomacul se fãcuse negru de supãrare. Pentru prima oarã l-am vãzut fãrã grai. Întâmplarea cu pricina a fost consemnatã de managerul englez, într-o scrisoare (pe care o pãstrez şi acum) ca o recomandare pentru sexul frumos, atunci când demonii cresc libidoul pentru f...ck. Am preluat dupã cele întâmplate şi sintagma, „fereşte-te sã stai în faţa şefului sau la curu calului”, cã altfel dai de belea. Doar douã, trei sãptãmâni l-am mai zãrit pe Kermit, project manager. Dispãruse din peisaj, l-au dat afarã din companie, fãrã surle şi tobe.

Continuarea în 21 aprilie







comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Targul de Cariere

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica

ACCENT MEDIA