Tribuna
PNL
Cronică de concert de 1 Decembrie: ”Nici nu se putea ca Ateneul Român să facă o alegere mai bună pentru sărbătorirea zilei noastre naţionale decât Filarmonica de Stat din Sibiu”.
Cronică de concert de 1 Decembrie: ”Nici nu se putea ca Ateneul Român să facă o alegere mai bună pentru sărbătorirea zilei noastre naţionale decât Filarmonica de Stat din Sibiu”.

Cine s-ar fi aşteptat ca cinci lucrări de muzică simfonică contemporană, dintre care trei semnate de compozitori mai puţin, sau, pe aici, deloc cunoscuţi melomanilor, să umple până la refuz Ateneul (desigur, în afara festivalurilor dedicate acestei muzici),schimbând astfel conceptul tradiţional de concert simfonic? Cine s-ar fi aşteptat ca una dintre cele mai vechi formaţii simfonice din ţară, dacă nu chiar prima, să se plieze până la contopire pe muzica  modernă, interpretând-o cu aceeaşi rară dăruire, înţelegere şi intuiţie ca pe Bach, Beethoven, Mozart, Ceaikovski, etc? Cineva s-a aşteptat! A crezut, a riscat, mizând totul pe o carte şi a câştigat. A câştigat nu doar un succes de o seară (de fapt de două), ce-i drept răsunător, ci unul cu reverberaţii puternice, cu ecou prelung şi greu, dacă nu chiar imposibil de uitat. Şi a câştigat nu numai el, dirijorul şi directorul Filarmonicii, Cristian Lupeş (căci despre el este vorba) ci noi toţi. Noi toţi, pentru că vreau să cred că după un astfel de concert, cu un asemenea impact, deopotrivă asupra profesioniştilor ca şi a melomanilor avizaţi sau mai puţin avizaţi, Ateneul îşi va deschide larg braţele, oferind statutul de invitat atât Filarmonicii în cauză, dirijorului ei, cât şi pe rând compozitorilor şi soliştilor care au adus atâta prospeţime şi respectuoasă noutate în acest templu al artei devenit simbol. Spuneam că nici nu se putea ca Ateneul român să facă o alegere mai bună pentru sărbătorirea zilei noastre naţionale şi nici nu se putea ca Filarmonica sibiană să aleagă un program mai potrivit deoarece repertoriul cântat, format din patru concerte pentru instrumente solo şi orchestră şi o poemă simfonică, s-a asortat cum nu se poate mai bine cu interiorul sălii Ateneului, continuând sonor, istoria din renumitele-i picturi murale de pe pereţi, de la Decebal la Cuza şi până în prezent, prin cultura, ştiinţa, religia, performanţa tehnică, abilitatea artistică, conţinutul tradiţional, orchestraţii moderne, instrumente solistice mai puţin bătătorite din tezaurul nostru românesc, regăsite în lucrările oferite ascultătorilor. Vacarmul din sală, cauzat de mult prea multa lume şi de rătăcirea unei părţi din ea, printre frumuseţile acestui edificiu, a fost brusc curmat de apariţia foarte tânărului domnişor Oliver Frankel care, după ce a atacat La-ul pe pian, a cântat cu vocea sa cristalină, clară, limpede şi cu o dicţie perfectă Imnul Naţional, imprimând evenimentului o solemnitate regală. După aplauzele frenetice bine meritate a urmat primul concert al serii "Concerthimne, Op.133 pentru pian şi orchestră de coarde" de Liviu Dănceanu, o lucrare dificilă, complexă dar plină de trăire şi emoţie adâncă. De fapt, o rugăciune spusă pe două planuri paralele: unul splendid tălmăcit de pianist, grav, zbuciumat, puternic, de parcă ar fi vrut să fie auzită şi un altul suav, cu pâlpâieli de duioşie, speranţă, suspine dar şi bucurie, sentimente încredinţate coardelor, planuri care la răscrucea întâlnirilor se împleteau în armonii elevate şi subtil româneşti, pentru ca apoi spre şi la final, viorile într-un înfiorant pianissimo să ducă rugăciunea, cu pioşenie cât mai sus,în registrul luminos al credinţei.

"Muzici pregnant ritmice"

Frumoasă lucrare! "Percutrence - concert pentru percuţie şi orchestră " de Gabriel Mălăncioiu a surprins şi captat atenţia prin limbajul preponderent modal, cu conotaţii arhaice, în care elemente ritualice din diferite culturi tradiţionale se concentrează în "muzici pregnant ritmice" dintre care nu au lipsit nici ale noastre. Am auzit în el şi buciumul şi toaca şi strigăturile specifice jocului românesc. Cuceritor a fost şi discursul solistului, percuţionistul Doru Roman, un muzician de mare valoare, pentru care nuanţele şi diviziunea ritmului nu au limite. A urmat "Ciuleandra pentru pian, percuţie şi orchestră" (orchestraţie Sorin Petrescu) de Andrei Tănăsescu, de fapt o temă cu variaţiuni, în care celebrul cântec a fost îmbrăcat în diferite stiluri (lăutăresc, jazz, fanfară, bulevardier, simfonic, modern, care, indiferent de durata lor, au fost cald subliniate şi conduse prin travaliul orchestral şi dialogul cu soliştii sau dintre solişti (pian- ţambal), spre ritmul de joc, foarte apropiat de aromele noastre originale. "Concert pentru pian, percuţie şi orchestră " de Petre Elinescu a deschis partea a doua a serii. O lucrare preponderent romantică, frumos ocrotită de haine preclasice, clasice, romantice, postromantice, moderne, colorată orchestral şi ofertantă pentru solişti, aceiaşi Sorin Petrescu şi Doru Roman, de fapt soliştii serii, care pe lângă virtuţile tehnice pe care le stăpânesc, au înnobilat lucrarea/lucrările cu muzicalitatea, expresivitatea şi vitalitatea lor ieşită din comun. Şi dacă percuţionistul Doru Roman ne-a alintat cu diversitatea ritmurilor şi melodicitatea lor, pianistul Sorin Petrescu a impresionat prin sunet, tuşeu, nuanţe şi pledoarii artistice pline de farmec.

Temele autentic româneşti amplificate de orchestraţia tradiţională

Finalul i-a revenit, cum altfel decât lui George Enescu, cu a sa "Poema Română, Op.1", o laudă a patriei dedicată reginei Elisabeta a României, poemă pastelată cu gingaşe irizări din temele autentic româneşti amplificate de orchestraţia tradiţională care se încheie cu Imnul Regatului. Pentru această repertorială Quintă Royală a serii, ofer toate felicitările mele Orchestrei Filarmonicii din Sibiu care a excelat în omogenitate, sunet viguros, vibrant, amplu sau suav, siguranţă, sprinteneală, expresivitate şi demnitate; dirijorului Cristian Lupeş pentru că e aşa cum e: nonconformist, curajos, talentat, tenace, vizionar, deţinătorul unei vrăji pe care o pulverizează în egală măsură pe scenă ca şi în sală, văzând mereu ceva rămas nevăzut de alţii; soliştilor Sorin Petrescu şi Doru Roman, ambii posesori ai unei valenţe interpretative de excepţie, către compozitorii serii şi, bineînţeles tânărului domnişor Oliver Frankel care, prin ţinuta, eleganţa, puritatea şi luminozitatea lui a adus trecutul în prezent şi ne-a arătat viitorul.

Doina Moga






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia