Faima de loc de poveste, unic în ţară, i-a fost ţesută în ultimele luni din nenumăratele fotografii intens distribuite pe internet, dar şi din ştiri difuzate de televiziunile naţionale. Fără să ştim prea multe despre ce înseamnă Castelul de lut Valea Zânelor, nici dacă este gata, nici unde este exact, am pornit la drum spre Porumbacu de Sus, într-o duminică însorită de mai. Odată ajunşi în localitate, căutăm în zadar un indicator care să arate încotro este celebrul castel.

Oprim în dreptul unui localnic aflat în poarta casei: ”Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum putem ajunge la cas­telul de lut?”. Ne răspunde râzând şi arătând spre moto­cicleta parcată în faţa porţii: ”Acum a venit şi frate-mio să-l vadă şi mă gândeam să-i fur motocicleta”, glumeşte bărbatul apropiindu-se aga­le de maşină.
Ne-a lămurit abia după ce, cu răbdare şi cu un zâmbet larg şi prietenos pe faţa arsă de soare, şi-a sprijinit, pe-ndelete, ambele coate pe marginea portierei. Ne-a urat drum bun, ne-a salutat voios şi după încă un drum forestier de 3 kilometri, în faţă se iveşte unul dintre turnuleţele construcţiei şi un şir de maşini parcate fiecare pe unde a apucat. După numerele de înmatriculare ale maşinilor îţi dai uşor seama că faima construcţiei a depăşit mult limita judeţu­lui şi a ajuns departe, către nordul sau chiar sudul ţării.
Privit de la distanţă, castelul chiar aduce cu o construcţie de poveste, cu acoperişul de şindrilă, care înconjoară cu forme dulci conturul geamurilor şi ovalul uşilor, coborând agale spre pământ. Albul pur al zidurilor scoate şi mai mult în evidenţă culoarea caldă, de lemn, a acoperişului.
Încă de la intrare, un utilaj mare taie cadrul, întâiul semn că zona este în plin şantier. Trunchiuri mari de copaci, fără scoarţă, stivuite la intrare, aşteaptă să spri­jine o altă viitoare construcţie.

În jurul castelului, nume­roşi turişti îşi fac poze şi se aşază pe rând în cadrul primei uşi rotunjite, pentru a prinde fotografia perfectă.
Cele două laturi ale cas­telului, brăzdat la mijloc de un mic pasaj prin care poţi trece dintr-o parte în alta, sunt mărginite de câte un mic turn de observaţie, în care poţi urca pe scara îngustă, spiralată, cu treptele formate din jumătăţi de trunchiuri de copaci. Odată ajuns sus, poţi cuprinde cu privirea frumu­seţea verde şi albastră a locului.
Vorbele celor din jur sunt învelite de muzica sacadată a râului de munte care curge agitat la câţiva metri distanţă.
Geamurile castelului, bine camuflate, feresc interioarele de privirile curioşilor. O încăpere este totuşi lăsată la îndemâna curioşilor.
Uşa de lemn, cu cercevele negre, este dată la o parte, iar în interior poţi vedea pereţii din lut şi paie, încă netencuiţi, pe jos sunt baloţi de paie, iar cadrul viitoarei băi este îmbrăcat într-un oval de lemn. În încăpere este deja montat un calorifer alb, ce pare stingher şi nelalocul lui aici, iar pe pereţi stau agăţate firele de curent electric.
Se anunţă şi primul client: ”Foarte frumos o să fie când va fi gata. Eu în camera asta vreau să stau”, decide, cu voce tare, o femeie.
Pajiştea din jurul caste­lului este parţial îngrădită cu o bandă, pentru ca turiştii să nu calce în zonă, iar pe o latură a castelului, o altă construcţie din lemn prinde contur. Se vede fundaţia adâncă şi solidă, pe care se ridică rotunjit conturul viitorului restaurant, probabil. O înşiruire de grinzi mari de lemn formează un semicerc, aproape perfect, suficient ca să stârnească mirarea unui copil care ştie că trunchiul copacului este drept: ”Cum au făcut trunchiurile de copac rotunde?”.
Odată domolită curiozita­tea fa?ă de castelul de lut, râul din preajmă este urmă­toarea atracţie.
Unii stau şi privesc curge­rea apei.
Aţii se întrec în aruncatul pietrelor de pe mal în apa învolburată.
Alţii se încumetă să facă un mic slalom pe malul râu­lui, sărind peste pietrele uşor ieşite din suprafaţa apei.
Şi aşa ajung să simtă şi cât de rece poate fi apa unui râu de munte, atunci când îţi trece de marginea încălţă­rilor.