La început mai rar, doar din când în când aflai că încă o familie a primit cartea verde şi pleacă să-şi întregească familia în Germania sau că cineva, care a primit aprobare să plece în vizită, nu s-a mai întors. La început plecau să scape din lagărul comunist, apoi, după 1980, să scape de foame. Când a căzut comu­nismul, majoritatea erau plecaţi, iar cei rămaşi s-au grăbit să-i urmeze. 
Au vândut ori au dăruit prietenilor lucrurile pe care nu le-au putut lua cu ei, şi-au lăsat casele şi au plecat să caute o viaţă mai bună. Câţiva au simţit că nu pot pleca că locul lor e aici şi au rămas.
Celor plecaţi nu le-a fost uşor, au fost nevoiţi să se adapteze unei alte lumi, altor reguli, altor activităţi şi mai ales altei culturi de care nu-i lega decât limba germană.
Apoi lucrurile au început să se aşeze, şi-au găsit locuri de muncă, locuinţe, şcoli pentru copii şi viaţa lor materială a început să se asemene cu a celorlalţi germani, au uitat de lipsuri şi privaţiuni.
Şi-au cumpărat maşini şi au început să vină să-şi viziteze prietenii din România, să-şi regăsească locurile natale şi să-şi descopere amintirile. Iar locul cel mai îndrăgit pe care l-au căutat a fost vechea biserică, în care au fost creştinaţi.   
Era cel mai important element al culturii lor, cea care secole de-a rândul i-a ocrotit cu zidurile sale în faţa duşmanilor, care i-a ţinut uniţi şi cu ajutorul căreia şi-au format cultura şi tradiţiile; biserica, cetate a spiritului şi credinţei prin care au dăinuit de-a lungul veacurilor.
O regăseau singură, pără­sită, cu zidurile scorojite şi le plângea inima când o vizitau şi vedeau cum se degra­dează.
De aceea au fost bucuroşi atunci când primarul Radu Curceanu a iniţiat proiectul pentru refacerea centrului istoric al oraşului cu fonduri europene, care viza şi res­taurarea bisericii evanghelice şi s-au implicat pentru reali­zarea acestuia.
Pentru restaurarea acestui monument istoric s-au chel­tuit peste 6300 mii lei din care 127 mii lei a fost contribuţia enoriaşilor pentru cheltuieli neeligibile şi peste 500 mii lei  a fost contribuţia consis­toriului.
Prin finalizarea acestor am­ple lucrări ansamblul celor cinci monumente istorice a devenit un important obiectiv turistic pe Valea Hârtibaciului, mai ales după amenajarea lor cu exponate şi informaţii despre istoria oraşului.
Inaugurarea acestui muzeu a fost deschisă de doamna Andreea Schiau Gull, cura­to­rul comunităţii evanghelice din Agnita, care a mulţumit tuturor celor ce au contribuit la realizarea acestui frumos proiect. A mulţumit firmei de consultanţă Country Center SRL condusă de Elena Curcean, pentru sprijinul acordat cu profesionalism pe tot parcursul realizării acestui proiect. Şi-a exprimat recu­noştinţa faţă de Ruth Fabri­ţius, Horst Fabriţius şi Helga Lutsch care au făcut naveta între Germania şi Agnita pentru realizarea expoziţiei care dă viaţă acestui muzeu. 
Un grup vocal, constituit pentru acest prilej, a bucurat publicul prezent cu câteva cântece religioase ce au răsunat sublim sub cupola gotică a vechii biserici.
Despre realizarea acestui muzeu şi mai ales a expoziţiei, a vorbit Helga Lutsch, fosta preşedintă a Asociaţiei Agni­ţenilor din Germania (HOG Agnetheln) al cărui dor de Agnita o frământă mereu şi nu o lasă să uite locurile natale în care înaintaşii ei au făurit o cultură. Această cultură a fost prezentată atât în cadrul expo­ziţiei din biserică, cât şi în expo­natele din cele patru turnuri.
Cei care au însoţit-o pe doamna Lutsch prin acest am­plu muzeu au fost impre­sionaţi de modul în care aceasta a prezentat istoria saşilor, a ora­şului Agnita, despre persona­lităţile oraşului, despre bres­lele care au dezvoltat ora­şul, despre modul de organizare a comunităţii despre regulile de convieţuire şi întrajutorare care i-au ajutat să reziste în faţa greutăţilor, a incendiilor şi inundaţiilor, dezvoltând în acelaşi timp o cultură proprie realizată în cadrul bisericii şi al şcolii de lângă ea. 
În cele patru turnuri, ce fac parte din ansamblul muzeu­lui, se  regăseşte istoria bres­lelor care au dus la dezvol­tarea economică a oraşului.
În tonul şi cuvintele doam­nei Helga Lutsch se simţea plăcerea de a prezenta istoria, tradiţiile şi cultura saşilor din Agnita, dar şi nostalgia după pierderea acestora.
Le-au trebuit peste 800 de ani ca să-şi făurească o cultură proprie cu tradiţii şi obiceiuri care le ofereau o identitate de care erau mândri şi doar câteva zeci de ani de comunism care au dus la dispariţia acestor tradiţii şi dizolvarea identităţii săseşti în cultura germană.
 Nu se ştie cât va mai dura efortul urmaşilor de a păstra tradiţiile săseşti în mediul culturii germane, dar în Agnita vor găsi mereu un loc în care să afle cine au fost şi ce au făcut strămoşii lor în Transilvania. Aici vor regăsii mereu obiceiul lolelor care conferă oraşului o identitate specifică, iar în ansamblul muzeului de la Biserica Evanghelică vor afla istoria saşilor care şi-au pus am­prenta pe întreaga istorie a Transilvaniei.
Merită depline mulţumiri şi felicitări toţi cei care au muncit şi au reuşit să realizeze în Agnita un punct turistic de mare valoare ce merită vizitat pentru a cunoaşte istoria oraşului în care a trăit odată o puternică comunitate să­sească.