Tribuna
Sevis
"Bea omul, mai bea, dar mai vinde şi sticle": Pe când eram plătiţi ca să colectăm sticle şi borcane
Dumitru CHISELIŢĂ
1536 vizualizari
Bancul era aşa: cică doi prieteni, după ce termină liceul sau facultatea, o iau pe căi diferite în viaţă şi periodic, se întâlnesc. Astfel, unul dintre ei devine, treptat, tot mai bogat şi tot mai sus dpdv social vorbind, în vreme ce celălalt trăieşte într-o perpe-tuă ratare alcoolică, fiind cu sticla de băutură nelipsită la el. Tot aşa, an după an, unul tot mai bogat şi mai domn, celălalt acelaşi beţiv mai mult sau mai puţin noto-riu, până la un moment dat când, la ultima dintre întâlniri, colegul "ajuns" se tre-zeşte cu o coloană oficială ce se opreşte lângă el pe stradă şi, din maşina-supermaşină (Rolls, Bentley, Lincoln, Ceaika, ZIM, ce vreţi) îi face semn, ia ghiciţi cine, beţivul. Acum elegant, parfumat, bărbierit, alea-alea. şi-l întreabă ăsta, păi bine băi, Vasile, (sau alt nume, care vreţi), până acum un an era vai de steaua ta, erai rupt în coate, erai pe lângă gard-pe lângă drum, erai alcoolistul cartierului şi acum? Cum ai reuşit? O moştenire, un loto ceva? La care i se răspunde: "Păi, bă (nume-le...), bea omul, mai bea, dar mai vinde şi sticle..."

Reacţia la banc era, de regulă, una şi aceeaşi. După ce râdea lumea (generaţia noastră avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, adică râdea) urma adaosul, postfaţa morală: "Îţi dai seama cât a putut bea ăla dacă după ce a vândut sticlele...".

Bancul este, desigur, din comunism şi reflecta, în felul lui, una din realităţile vremii socialiste "multilateral dezvoltate": puteai face bani bunicei (nu ca în banc, dar mulţumitori) din vânzarea de ambalaje de sticlă: sticle şi borcane de orice fel. Era un fel de "extra job" pentru mulţi, de la copii la gospodine casnice şi pensionari, care astfel îşi mai rotunjeau, cît de cât, veniturile şi în plus, îşi mai făceau ordine prin bucătărie, cămară şi pivniţă.

 

Banii de pe "sticle şi borcane" - bucuria unei lumi sărace şi simple

De fapt ideea aceasta cu "recuperarea şi refolosirea" demonstra, dincolo de mica recompensă bănească, faptul că sărăcia era o stare normală în România, atât la nivel de  stat cât şi la cel de familie-individ-cetăţean-locuitor. Consolarea ar fi că nu era vorba de falsa preocupare oficială public-privată pentru reducerea deşeurilor şi a poluării (care, aşa cum ne-am şi convins, e vorba doar de o metodă deşteaptă de a mai stoarce ceva bani de la contribuabili) ci era ceva mult mai concret şi mai "materialist". Prin "reciclarea" anumitor materiale, materii, ambalaje, chestii-trestii, se făcea eco­nomie la cheltuielile privind producerea lucrurilor "noi". În plus, populaţia era motivată, cu bănuţii aceia primiţi pe post de "contravaloare" să treacă la fapte, adică ceva mult mai eficient decât campaniile de acum care excelează în platitudini şi neo-limbaj de lemn. Industria avea de câştigat (cumva) prin economiile făcute şi cheltuielile reduse (ca la amărâţi, aşa), iar omul se bucura de leii aceia de pe "sticle şi borcane". Era o lume evident mai săracă decât cea de acum, dar mult mai umană, mult mai bucuroasă de orice şi infinit mai puţin fals-sensibilă, fiţoasă şi veşnic-ofensată decât cea de acum. Gospodinele, de regulă din categoria "casnică", adunau, spălau sticlele şi borcanele, le "vindeau" (adică le predau) şi astfel ieşeau bani pentru o mâncare simplă (ciorbă de ceva, o tocană de altceva) care să ţină câteva zile. Copiii erau şi ei implicaţi în "afacere", că era mai comod aşa decât să tot miorlăi după bani la părinţii mult prea obosiţi după munca de 8 ore în fabrică. Fără a fi la modă piţiponcărelile "parenting-ului", ăia micii erau, atunci, simultan, responsabilizaţi şi motivaţi: deveneau cumva "independenţi financiar" de părinţi, efectuau o muncă, aveau şi sentimentul recompensei şi cumva, al maturităţii. OK, vorbim aici de bani pentru un film, un suc, o prăjitură. Dar erau/eram foarte mulţumiţi cu atât. La fel, şi studenţii efectuau asemenea activitate, pe care nu o considerau umilitoare, mai ales că aşa aveau şi ei ceva bani de autobuz, de tramvai, de o bere sau ceva mâncare "pe rapid": salam, parizer, pânie... Pentru că pe atunci student era altceva decât ce e acum, 200% diferit de "studenţii" actuali, pornind de la situaţia materială la faptul că nu exista licenţiat cu probleme de limba română scris. Pensionarii, la fel: "sticle şi borcane" însemna o rotunjire a pensiei.

 

Oficial IRVA, apoi ICVA, adică "La sticle şi borcane"        

Centrele de primire a ambalajelor de sticlă de la populaţie aparţineau Întreprinderii pentru Recuperarea, Recon­diţionarea şi Valorificarea Ambalajelor" – IRVA, din anii '70 "rebranduită" ca "Între­prinderea pentru Colectarea şi Valorifi­carea Ambalajelor" – ICVA. Lumea îi spunea, desigur, pe numele vechi: "irva" (se pronunţă exact aşa) sau mai uzual "la sticle şi borcane". Lumea avea sticle şi borcane, asta e clar. Sticlele şi borcanele erau chiar fabricate în aşa fel încât să fie refolosite cât mai mult timp: robuste, rezistente, "groase". O sticlă de acum, să zicem de bere, e cam la jumătate ca material folosit decât cele din vremea comunistă. La fel şi borcanele. Toată lumea avea casă sticle şi borcane, pe care le refolosea la modul casnic: în sticle se punea bulion, ţuică, lichioruri, vin, borş, iar în borcane, orice: "conserve" pentru iarnă (tarhon, ţelină, zarzavat de ciorbe, vinete) sau veşnicele compoturi, dulceţuri şi zacuşti. De unde aveau atâtea sticle şi borcane? Din comerţ. Ei bine, când era ori surplus de ambalaje, ori "sticlele şi borcanele" se învecheau iar super-gos­podina casei le declara nefolosibile, ele erau bune de dus la IRVA. La sticle şi borcane.

Care era "marfa"? Sticlele de orice fel: sticle de suc de 0,25 nu mai ştiu dacă primea, că erau cam diferite ca design: Pepsi-ul era într-un fel, Sicola în alt fel, Ci-co în cu totul alt fel. Cele mai răspândite erau sticlele "de jumate" (0,5 l) de bere, ulei, oţet, etc: 1 leu bucata. 5 sticle, un bilet la film. 10 sticle, un "meniu" la cofetărie sau trei beri la halbă. Sticle "de kil" (1 litru), de la vinuri autohtone sau ţuici sau ape minerale erau 1,5 lei bucata. Sticla de lapte era alt standard, şi se vindea (doar la nevoie, că îţi era necesară pentru coada la lapte să iei lapte "cu sticlă la schimb") era 2 lei, culmea colectării fiind sticlele de spumos sau şampanie, care făceau 3 lei. Borcanele erau şi ele destul de bine taxate, cu preţuri între 40 de bani şi un leu, în funcţie de volumul lor. Se primeau borcane de iaurt (da, iaurtul era la borcan), borcane de 0, 35, de 0,70 şi probabil alte volume.

 

Legislaţia lui "sticle şi borcane"

Toată povestea asta cu revalorificarea şi refolosirea avea o bază legislativă de invidiat. În plus, era foarte clară şi fără confuzii sau lipsuri pe care să poţi da vina dacă o comiţi cumva sau de care să profiţi. Portalul legislativ oficial legislatie.just.ro, ne poate da o privire de ansamblu a reglementărilor legale din perioada socialistă. Chiar şi pe acest subiect, destul de minor de altfel.

Astfel, Hotărîrea Consiliului de Miniştri (H.C.M., era un fel de Ordonanţă de Guvern) Nr. 2.335 din 23 octombrie 1969 spune clar, la Articolul 1, că ambalajele se produc în aşa fel încât să fie refolosite uşor: "La proiectarea şi alegerea ambalajelor se va avea în vedere în principal; (...) gradul de refolosire; (...). La fel, este prevăzut clar şi că ambalajele vor fi, majoritatea, recuperate de la utilizatori: "Ministerele vor lua măsuri ca organizaţiile din subordine să recupereze ambalajele refolosibile primite cu marfa, iar organizaţiile producătore de mărfuri sa primească ambalajele refolosibile, provenite de la mărfurile pe care le-au livrat, în vederea utilizării lor repetate. Organele comerţului socialist cu sarcini de desfacere a produselor vor lua măsuri şi pentru recuperarea ambalajelor din sticlă de la populaţie prin magazine de desfacere cu amănuntul, centre de achiziţii şi achizitori la domiciliu". (Art. 9)

Ba chiar e stabilită şi procedura: "Ambalajele refolosibile circulă de la beneficiar la producătorul de mărfuri fie direct (în sistem de restituire), fie prin redistribuire (în sistem de vânzare cumpărare), fie prin schimb. (Art. 11)

Mai detaliat este însă Decretul Consiliului de Stat 465/28 decembrie 1979 "privind recuperarea şi valorificarea resurselor materiale refolosibile, utilizarea şi circulaţia ambalajelor", publicat în 3 ianuarie 1980.

La început o dă pe motivaţionale: "Dezvoltarea în ritmuri înalte a economiei naţionale impune lărgirea continuă a bazei interne de materii prime, gospodărirea cu maximă eficienţă şi atragerea în circuitul economic a tuturor materiilor prime vechi, materialelor refolosibile, (...) bunurilor de folosinţă îndelungată şi de uz personal uzate, în scopul economisirii resurselor materiale, reducerii consumurilor energetice, diminuării eforturilor valutare ale ţării şi creşterii eficienţei în toate sectoarele de activitate. (...) Valorificarea intensivă a resurselor materiale face necesară asigurarea prin plan a recuperării şi introducerii în circuitul economic a tuturor materiilor prime vechi, a ambalajelor, materialelor şi produselor refolosibile, crearea industriei de recondiţionare a pieselor, subansamblelor şi produselor, organizarea unitară pe baze economice a acestor activităţi, atragerea întregii populaţii în acţiunea de recuperare a materiilor prime vechi şi materialelor refolosibile (sl. ns).

Apoi ajungem la chestii mai pe concret, adică faptul că a "colecta selectiv" inclusiv "sticle şi borcane" e cam obligaţie, conform acestui act normativ: "Predarea spre achiziţionare sau colectare a materialelor, bunurilor uzate de folosinţă îndelungată şi a celor de uz personal care nu se mai utilizează în gospodăriile populaţiei constituie o importantă îndatorire cetăţenească. (Art. 2). Treaba e confirmată clar ca "obligaţie" la articolul 6: "Cetăţenii sînt obligaţi (sl. ns) să predea unităţilor de colectare materialele şi obiectele uzate care nu mai sînt utilizate în gospodăriile individuale... (...).

Şi acum, direct la subiectul nostru. Articolul 33 legiferează şi reglementează Activitatea ICVA: "Ministerul Comerţului Interior, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare au obligaţia să asigure prin toate unităţile comerciale de profil primirea de la populaţie a sticlelor şi borcanelor la schimb sau contra marfă ori numerar. Unităţile comerciale vor asigura condiţiile necesare primirii şi expedierii operative a tuturor ambalajelor primite de la populaţie". Iar tanti "de la sticle şi borcane" avea, cum se cuvenea, o normă de realizat. Adică pe corporăteşte, un "target": Sarcinile ce revin personalului din unităţile de desfacere privind recuperarea, refolosirea şi gospodărirea ambalajelor constituie obligaţii de serviciu şi se iau în calcul la stabilirea normelor de muncă pentru acest personal. (Art. 34).

 

Cum era la "sticle şi borcane" - amintiri şi "proceduri"

Condiţiile "predării-primirii" sticlelor-borcanelor erau ca ambalajele să fie întregi (adică ne-ciobite), curate în interior & exterior şi cu eticheta rasă complet. Îmi amintesc că şi noi "operam", ca orice familie serioasă şi gospodar-ă a vremii, asemenea activităţi. Condiţiile rau inacceptabile pentru oricine trăitor în mileniul 3: atunci, prin 70's, nu era vorba de apă caldă curentă la casă, nici de super-detergenţi minunaţi care numai ca nu spală singuri, nici de portbagajul maşinii "necesitate" .

Aşa că, atunci când venea vremea, în casă începea campania de selectare a ambalajelor din sticlă. Cele pretabile pentru refolosire casnică rămâneau pe
loc: celelalte erau aşezate separat, făcându-se şi o, cum se spune acum, "simulare" a activităţii, cu accent pe câţi bani ar ieşi. Apoi urma activitatea propriu-zisă de pregătire a "mărfii": o nouă selectare a celor alese, pentru a elimina pe cele din categoria "pe astea nu le primeşte" (adică cele ciobite sau deteriorate din alte motive, adică tot ciobite). Apoi, sticlele - borcanele calificate erau puse într-un lighean cu apă caldă (încălzită pe sobă, ce credeaţi?) pentru a se "muia" interiorul şi etichetele lipite cu clei (nu exista "autocolant" atunci). De un tratament separat se bucurau (adică nu cred că se bucurau, erau doar nişte obiecte, ele nu au trăiri din astea) sticlele de ulei, cele mai mizerabile sticle din comerţul socialist. Dacă voiai o definiţie palpabilă a murdăriei lipicioase şi greu de scos, atunci sticlele de ulei erau acelea. Chiar dacă eticheta cădea de obicei singură, resturile de ulei erau şi scârboase şi greu de eliminat cu mijloacele de atunci. Mijloacele de atunci erau ori "TIX"-ul (un fel de detergent solid pentru veselă şi suprafeţe, ori mai brutalul Dero cu nisip. Adică frecai cu nisip, pe interior şi exterior, dădeai cu apă cu Dero, iar cu nisip, şi tot aşa, până ţi se ura şi spărgeai din sticle, că aşa scăpai mai uşor. În fine, erau toate aduse la un numitor comun al curăţeniei şi lăsate un timp (o zi) la uscat. Dacă mai trecea o pisică prin curte, mai aranja şi ea o sticlă, dar era socotită "pierderi planificate".

Şi sosea Ziua Z, când mergeai cu "marfa". Ori mobilizare pe toată familia, cu plase, sacoşe şi genţi pline de sticle şi borcane, ori cu o "căroaie" pe două roţi cerută împrumut de la vecini, mergeai la "Magazinul de sticle şi borcane". Al nostru era (am mai spus, nu?), pe Strungului colţ cu Maşiniştilor şi, dacă nu mă înşel, "înainte" (adică înainte de naţionalizare) era o băcănie numită "La Tatu". Înăuntru, era o atmosferă mai austeră decât în sala aceea de vizită de la unitatea militară. Un spaţiu cam pustiu, cu o tejghea şi una sau mai multe mese, cu navete/lăzi, cu un afişaj auster pe pereţi, care era compus din ceva lozinci specifice şi mai ales lista de preţuri. Şi acum îmi amintesc de denumirea de "borcan tip twist-off" adică cu filet pentru capac care se răsuceşte (altele aveau doar capac pe care-l crăpai cu cuţitul şi gata). Înăuntru o tanti într-un halat maroniu, care primea marfa, o selecta, o nota, făcea totalul şi îţi dădea banii. Apoi plecai, maică-mea satisfăcută că a mai făcut ceva lei pentru bugetul gospodăresc, eu bucuros că am scăpat de o hămăleală. De care uneori nu scăpam, pentru că următorul drum era să "spargem banii" la Complex, pe alimente. Adică alte sticle şi alte borcane, care urmau acelaşi circuit.

Ca o paranteză, mai era o metodă, destul de  "haiducească", apanajul amatorilor de "senzaţii tari": gaşca lua cu asalt cârciumile, "palma" din sticlele de bere depozitate cam ca pixul pe trotuar, le spăla la o cişmea şi le băga "la vânzare". şi aşa se făceau nişte bani...

Povestea aceasta cu ICVA, sticle şi borcane şi bani făcuţi din "colectarea selectivă" a ţinut până după 1990, când a început coşmarul plasticului oriunde şi oricât şi nebunia lui "de unciă folosinţă". Acum văd că o ardem iar pe colectări selective, dar tot prost făcute. Nu ştiu,
nu-s nostalgic comunist, dar zic că e o diferenţă între a colecta "selectiv" şi a fi plătit şi a colecta selectiv dar a plăti în plus. Nu, nu, nu mai aştetp răspunsuri, că le am pe ale mele.  

Privesc acum copiii părinţilor lor, cum fac crize de isterie că vor nuştiuce din mall, îi văd pe mami & tati cum îşi îmbuibă efectiv urmaşii cu tot ceea ce îşi doresc sau consideră că îşi doresc, şi mă întreb dacă ei sau copiii lor au simţit bucuria şi LIBERTATEA de a avea "banii tăi", "munciţi" de tine şi cheltuiţi pe marele lux al unui film vechi văzut la cinema ori ai unui corn cu 100 g. de parizer ori al unui dezmăţ cu suc la cofetărie sau în faţa ei. Răspunsul mi-e nuştiucum să-l dau, deşi e simplu: cu cât eşti mai boierit, cu atât bucuriile îţi scad. Şi nu am ce-ţi face, trebuie să te descurci. Bucuria nu se poate cumpăra, oricât ai avea pe card.

Sursa reclame vechi: Almanah "Scînteia" 1981, Almanah "Flacăra" 1980






comentarii
5 comentarii

Foarte des pe usa de la ICVA citeai: nu avem ambalaj.
La tara, sticlele si borcanele le aduna minoritatea de etnie rroma, pentru ca nu exista centru de primire. Dupa care le spalau in rau.
Uleiul se imbutelia in sticle albe ori maro, de aceea cunoscatorii beau bere din sticle verzi (in care, mergea vorba, urinau cei de la Berea).
Alte vremuri...
rosu
19.05.2021 14:02
Heii... nostalgii... Dar despre ce spuneam eu sa scrii, cand vei scrie redactore?
19.05.2021 14:52
În aprilie 1963 mi-am cumpărat cartea ,, Goana după meteor,, de Jules Verne, din bani de la sticle&borcane.
19.05.2021 16:03
Casa din poză este de pe str. Strungului (Lazaret), unde funcționa un centru de sticle și borcane.
B.Utoru
20.05.2021 09:43
Da, din cartierul de suflet al lui Chiselita...
@B.Utoru
21.05.2021 07:02
Din aceeasi categorie
O istorie ragasita

sibiu-turism

Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Anunturi Tribuna

EVENIMENT TV

Vacanta Eurotrip
info
PORTAL MEDICAL
Licitatie publica

accentmedia