Tribuna
PNL
Basarabia - dragostea mea
Basarabia - dragostea mea

Sunt fiu al Basarabiei, născut la data de 25 iunie 1928, din părinţii Teodor şi Achilina Hodorogea. Satul în care m-am născut şi am copilărit poartă numele de Slobozia Hodorogea, comuna Bieşti, plasa Chiperceni, judeţul Orhei, Republica Moldova. Satul avea şcoală, biserică şi era înconjurat de pajişti, poieni, iazuri cu mult peşte, grădini cu pomi fructiferi şi mari întinderi de pământ cu mult cernoziom, cultivate cu cereale şi multă viţă-de-vie. Pe lângă locuinţa noastră curge şi acum un pârâiaş, Drighinici, care nu seca nici în timpul verilor secetoase şi unde se bălăceau raţele şi gâştele tuturor sătenilor. La mică distanţă, aproximativ jumătate de kilometru, peste pârâu, aveam o grădină cu pomi fructiferi: nuci falnici, plantaţi pe deal şi aliniaţi, sălcii cu cuiburi de păsări - ciocănitori, pupeze, sticleţi, pasărea lupului, ciori etc. Peste pârâiaş se aşternea un şes cu iarbă, în special păpădie, care primăvara constituia un fel de paradis, unde copiii se jucau, gospodinele îşi spălau produsele ţesute în casă, săpunite şi întinse la soare. Lângă fântâna din împrejurimi, erau cinci uluce (jgheaburi), construite din piatră masivă, în care se turna apă din fântâna cu cumpănă şi unde se spălau (“ghileau”) ţesăturile, atât cele confecţionate din lână, cât şi cele din bumbac şi cânepă.

De regulă, industria casnică era în floare. Se ţeseau manual covoare de diferite dimensiuni şi modele, feţe de mese, cearşafuri. Gospodăria era înzestrată cu inventar agricol destul de rudimentar: plug cu două fiare, ventilator, grapă. Seceratul se făcea cu coasa, manual şi mult mai târziu a apărut secerătoarea. Pământul era roditor şi nu avea nevoie de îngrăşământ. Reziduurile menajere şi animaliere se ardeau în afara localităţii.

În gospodăria noastră, am avut patru cai cu care lucram pământul. Pentru o scurtă perioadă, am avut şi o pereche de boi, pe care-i dresasem noi, copiii, să meargă repede, în ritmul de mers al cailor. Aveam vaci (îmi amintesc că o vacă a avut doi viţei, iar mama a dat unul de pomană unei familii nevoiaşe, care, în 1940, a consimţit la deportarea părinţilor mei în Siberia!), porci (odată, o scroafă a fătat 18 purcei şi, pentru că avea numai 16 ţâţe, mama îi hrănea cu lapte de vacă pe cei doi care nu aveau loc la supt; în fiecare dimineaţă, aceştia erau prezenţi la uşa bucătăriei, cerându-şi porţia de lapte), oi Ţurcane şi Merinos (Astrahan). Aveam prisacă cu colonii primitive în ştiubeie (coşniţe) şi stupi sistematici cu rame şi caturi (12 rame). De mici copii, am deprins dragostea pentru cultul albinelor, cultul florilor, creşterea vitelor şi a viermilor de mătase.

Tot acasă, aveam trei cuiburi de berze. Copii fiind, ne-am urcat pe acoperiş să vedem puişorii abia ieşiţi din ou şi ne-am trezit atacaţi de bărzoi, cu plaga sângerândă a pielii păroase a capului, abia reuşind să coborâm de pe casă. Mama punea la clocit raţe şi gâşte care să-şi poarte “odraslele” pe apa din marginea grădinii noastre şi nu găini care să stea pe malul pârâului. Adeseori, cioporul de gâşte îşi lua zborul spre matca din mijlocul satului, iar seara se întorcea acasă agale, prin colbul drumului.

În grădina din spatele casei părinteşti, aveam parte de toate bunătăţile: cireşe, vişine, gutui, caise, dude, nuci, mere, pere. Ne urcam în cireşul cu cireşe albe, foarte dulci şi nu coboram decât atunci când ne apucau durerile de burtă.

Sunt amintiri în genul celor din scrierile lui Ion Creangă. Mergeam serile în şezătoare, unde se torcea, se împletea, se ţesea, se cânta, se spuneau vorbe de duh: “De s-ar ţese pânza-n baltă,/Fără iţă, fără spată,/Fără leac de suveicuţă,/Ar ţese şi-a mea mândruţă./Suveica şi iţele/Îi mănâncă zilele”. La şezători se spuneau cimilituri, snoave, cântece, basme, întâmplări trăite de săteni, precum şi altele intrate în folclorul local.

În perioada de iarnă şi în etapele cu ploi şi noroi, ne duceam la şcoală cu calul bălan, fără “şaua verde” din cântec, câte doi-trei copii călare. Calul era bine îngrijit, cu orz, ovăz, pleavă amestecată cu făină de porumb şi cu sfeclă rasă. Ne jucam pe sub burta lui şi niciodată nu ne-a lovit. De asemenea, îmi amintesc că cei doi fraţi mai mari aveau, printre altele, misiunea de a păzi cârdul (grupul) de raţe şi gâşte. Unul dintre bobocii de gâscă era orb şi se rătăcea de trupă. Cei doi fraţi i-au pus gând rău şi l-au îngropat de viu în mâlul moale al pârâiaşului care trecea pe lângă aria noastră. Întâmplarea a făcut ca un unchi din partea mamei, venit în vizită la părinţi, să-i surprindă călcând peste bietul boboc, în timp ce-i cântau “veşnica pomenire”, ceremonial auzit la cei care se îngropau la cimitir. Seara, mama i-a întrebat unde este bobocul cel chior şi mare chelfăneală au încasat...

Cât despre mine, pe când aveam vreo opt anişori, în timp ce păşteam vaca, spre chindie, i-am dat patrupedului bucata de pâine ce-mi rămăsese de peste zi. Cum stăm eu şezând pe iarbă, vaca a venit şi m-a lovit cu cornul în obraz, rănindu-mă. N-a fost nevoie de intervenţie chirurgicală, însă semnul îl port şi astăzi.

În clasa întâi primară, am trăit o etapă dificilă, aceea a învăţării buchilor, când cele două litere, o şi i, în loc să se lege spre a forma cuvântul “oi”, dădeau, inevitabil, “boi". Am încasat multe mătănii, pe măsuţa rotundă cu trei picioare, unde, de obicei, serveam masa toţi ai casei, părinţii uluiţi la gândul că pot avea aşa un copil “prost”!

La vârsta de zece ani, am făcut o osteomielită, infecţie la osul mâinii drepte (epifiza distală a antebraţui drept) şi, în anii următori, la cele două coate. Mama, spre sfârşitul convalescenţei, avea obligaţia să mă panseze cu o meşă înmuiată în tinctură de iod şi s-o pună cu o pensă în adâncitura rănii. Expunerea la soare m-a vindecat.

Mi-au rămas întipărite în amintire chipurile celor dragi, unchi, mătuşi care m-au botezat (în Basarabia, copilul era botezat de mai multe mătuşi, surori ale părinţilor), la care, de sărbători, mă duceam cu colinda şi căpătam nuci, mere şi un “leu cu bortă” (monedă cu gaură la mijloc, echivalentul unei jumătăţi de leu), în timp ce fraţii mai mari, fiind deja la liceu, încasau doi, trei lei. De Sfântul Vasile, mergeam cu sorcovitul şi semănatul, având boabe de grâu, orz, ovăz şi le umpleam casa cu boabe urându-le gazdelor sănătate de Anul Nou, “să crească grâiele, popuşoaiele, mălaiele şi toate roadele pământului”. De regulă, de sfintele sărbători mari şi duminici, mergeau la biserică cei mari, iar cei mici rămâneam acasă cu mama şi, în iatac (o cameră mai micuţă), după ce mama termina cu gospodăria, citea rugăciuni - Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului - în genunchi şi, dacă ne sprijineam pe călcâie, ne certa, ca să fim cuviincioşi.

În 1941, când mama a fost deportată în Siberia, la despărţire a avut premoniţia şi ne-a spus că ne vom revedea şi, într-adevăr, peste 18 ani, ne-am reîntâlnit.

Se pot scrie romane prin câte greutăţi am trecut după refugiul din 1944, departe de cei dragi, plecaţi în bejenie, fără casă, masă, tată, mamă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, al rugăciunilor părinţilor pentru copii, am reuşit să ajungem "oameni între oameni” în viaţă: trei băieţi medici, două fete profesoare şi una educatoare, numai prin credinţă, muncă perseverentă, cinste, demnitate, dragoste de glia strămoşească, de satul în care am văzut lumina zilei, am fost botezaţi, am hoinărit pe şesurile şi dealurile cântate atât de frumos de Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a fost preot timp de 14 ani la Chişinău.

Mă leagă amintiri de neuitat de Liceul "Vasile Lupu” din Orhei, unde am urmat primii trei ani şi unde Vasile Lupu, în anul 1639, a zidit o catedrală, în acelaşi an cu Catedrala Trei Ierarhi din laşi. Tot aici, scriitorul Mihail Sadoveanu a scris romanele “Fraţii Jderi” şi "Neamul Şoimăreştilor”, Ştefan cel Mare a zidit Cetatea Orheiului.

În anul 1990, împreună cu soţia mea, Virginia Hodorogea, am vizitat locurile copilăriei, rudele pe care le mai aveam, am trăit bucuria de a-mi reabilita părinţii vinovaţi fără vină, pentru etapa 1949, când au fost deportaţi ca să fie "la număr”, cei vizaţi direct nefiind găsiţi în locuinţele lor, la miezul nopţii. Mă visez adesea la casa părintească, în cerdacul plin cu nuci, în mijlocul prisăcii, prinzând câte două, trei roiuri de albine pe care le puneam într-un stup şi până toamna târziu îl umpleau cu miere. Mă visez ducând mâncare la stână ciobanilor în schimbul caşului pe care-l obţineam când ne venea rândul, după numărul oilor pe care le aveam, la greblatul paielor după seceriş, fiind fără încălţăminte, la paza harbujilor (pepeni verzi), la culesul cânepii, la treieratul şi măcinatul grâului.

“Mi-e dor de tine, Basarabie,/Mi-e dor ca să te văd,/Mi-e dor să-mi văd căsuţa,/La poala ta să şed./Să merg la plug, la coasă,/La fân, la secerat,/Să beau din apa rece/Din capătul de sat.”

Revăzând în amintire locurile natale, îmi amintesc cu duioşie de oamenii satului nostru care erau asemenea celor caracterizaţi în 1938 de către mitropolitul Tit Simedrea la înscăunarea la Chişinău a lui Efrem Enăchescu ca arhiereu: “Să ştiţi că popor bun, blând, ascultător şi cuvios ca între Prut şi Nistru rar există în alt colţ de ţară". Şi eu adaug că mai există în Maramureşul istoric, unde s-a descoperit manuscrisul din leud şi de unde au descălecat Dragoş şi Bogdan.

În satul în care m-am născut şi primii ani i-am petrecut, acolo e toată inima mea şi "neamul meu cel românesc”. Cea mai frumoasă vorbă-n lume, alături de cuvântul “mama”, e "Basarabia".

Vasile HODOROGEA





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia