Tribuna
Emigrantul român între succes, aşa ş-aşa şi dezamăgire
Australia Episodul XVII - Corespondenţă din Australia
Marius GHINESCU
1515 vizualizari
Australia  Episodul XVII - Corespondenţă din Australia

Astăzi întreaga noastră percepţie legată de viaţă e polarizată pe ideea de a face bani, restul fiind considerat rahat cu perje. Este, de fapt, şi conceptul ideii de imigrare sau emigrare, acela de a te realiza material, latura spirituală ocupând într-un fel locul secund. Cu toate astea, nimic nu m-a împiedicat să-mi aduc de Acasă o mulţime de volume în limba română (istorie, filozofie, literatură), ridicol nu, când ai Netul la-ndemână, dar generaţia mea a rămas "addicted" la hârtie. Cărţile mi-au fost şi-mi sunt pavăză la contaminarea cu virusul numit prostie, aşadar le recomand din toată inima. Nu toţi au reuşit sau reuşesc în "lumea de afară", dar nu sunt puţini nici cei care s-au realizat, balanţa înclinându-se în favoarea celor real motivaţi. Riscul asumat e destul de mare pentru că la tot pasul întâmpini greutăţi, dar "Un drum fără piedici nu duce nicăieri".
În 2006 când ne-am schimbat domiciliul din Noua Zeelandă în Australia logica era cam aceeaşi, "de împlinire", în toate variantele semantice ale cuvântului (îmi cer scuze, o exclud pe cea trupească). Riscul de care vorbeam, s-a dovedit a fi mult mai mic decât la începuturile peregrinării mele şi a familiei prin lume. După cinci ani şi ceva, de astă dată în ţara cangurilor, eram practic cam tot la începuturi, dar am "notat" şi citind: "Don*t be afraid to start over. This time you*re not starting from scratch, you*re starting from the experience behind you." - "Nu-ţi fie frică să începi iar. Acum nu mai pleci de la nimic, acum începi cu experienţa pe care o ai în spate". Am scris despre acest lucru încercând să scot în evidenţă mai ales latura emoţională. Firea-mi colerică nu m-a avantajat în relaţiile cu colegii sau şefii, mai ales atunci când îmi susţineam punctul de vedere, bazat pe logica elementară a bunului simţ.  
Au trecut doar câteva luni de la începerea serviciului la "Brice Australia", repet, companie ce-şi avea ca obiect de activitate vinderea, întreţinerea şi repararea utilajelor din industria alimentară şi am şi avut o primă contră cu colegii.
Pentru a înţelege  mai bine situaţia am să încerc să vin cu câteva precizări legate de locul în care îmi desfăşuram activitatea. Imobilul cu un singur etaj se afla în cartierul numit "Osborne Park", o clădire modernă cu o faţadă colţuroasă din beton şi sticlă în care greu îţi puteai imagina că interiorul e destinat unui atelier mecanic. Aici erau aşezate pe două rânduri bancuri de lucru  pe o parte şi rafturi metalice care susţineau maşinării din gamă, pe partea opusă. La prima vedere totul părea a fi în ordine, dar intrând puţin în detalii nu mai era chiar aşa, pentru că pe sub mese şi pe mese se aflau tot felul de ruginituri, componente ale unor utilaje pline de vaselină, tăvi şi tăviţe cu degresanţi, rulmenţi vechi şi noi, şuruburi... La acest talmeş-balmeş se mai adăuga şi faptul că fiecare lucra unde dădea Dumnezeu şi nu fiecare la bancul său. Înainte de a repara ceva în atelier, trebuia să înlătur întâi mizeria lăsată (pe un banc de lucru) de unul sau de altul, apoi să selectez ce-i de aruncat şi ce trebuie păstrat. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci şi nu eram nici adept al sloganului neozeelandez  "I like to have dirty hands" - "îmi place să am mâinile murdare". Nemulţumit de activitatea "la grămadă",  într-o şedinţă am ridicat această problemă şi am propus ca fiecare să lucreze la bancul său. A trebuit să vin cu argumente, de productivitate ce incuba timp economisit (de bun simţ nici n-am îndrăznit să casc gura)... pentru a-mi impune punctul de vedere. Ideea a fost agreată de conducere dar aproape nimeni n-a respectat decizia, oricum, eu am reuşit să am masa mea, "nepoluată" de ceilalţi. Nici nu s-a încheiat bine cu hârâiala legată  de atelier c-a venit alta, de data asta cu o colegă.    
Office-ul (biroul administrativ), compartimentat la rându-i, era ocupat de manageri, patroni şi trei femei care lângă atribuţiile legate de contabilitate, vânzări... preluau şi mesajele telefonice urmând ca să le prezinte unui lider din cadrul serviciului tehnic, numai că acest lucru nu se întâmpla întotdeauna.  Într-o vineri, la sfârşitul orelor de muncă, una dintre colege a recepţionat un mesaj de la un client şi mi-a cerut să merg la depanarea unui utilaj. Am crezut că explodez, nu pentru că n-aş fi fost plătit, ci pentru faptul că încă de dimineaţă trâmbiţasem în gura mare despre cât de ocupat voi fi  după orele de program cu preluarea de la magazin şi  instalarea ultimelor piese de mobilier în casă. Degeaba i-am expus  motivele, trebuia să merg eu pentru că "aşa vrea muşchii ei". Refuzul meu a surprins-o şi astfel s-a dus să "cânte" la masa şefilor, unde imperativ am fost chemat. Mi-am susţinut punctul de vedere cu argumentele de rigoare şi problema s-a rezolvat fără alte complicaţii, cu atât mai mult cu cât doi colegi care erau prin preajmă au ajuns să-şi dispute job-ul, orele în plus se plăteau o dată şi jumătate, inclus fiind şi drumul. Pentru evitarea unor situaţii ambigue am propus conducerii firmei, la care au subscris şi ceilalţi ortaci, neimplicarea angajaţilor ce nu au legătură cu tehnicul, încheiată cu o hotărâre predictibilă, fiecare cu treaba lui şi aşa mi-am câştigat antipatia sexului (nu prea) frumos.
Agitaţia din jurul meu  creată de beligeranţi pe toată perioada trăită în străinătăţuri, mi-a topit încrederea. Cât am lucrat ca angajat eram pregătit să ripostez la cel mai mic semn de atingere în amoarea mea de lucrător (lezat). şi de aici vine limbajul "cuţitarilor" lui Ion Barbu, pe care nu ezit să-l folosesc în corespondenţele mele, tocmai pentru că  reflectă o realitate nu chiar uşor de îndurat şi uneori detonezi grenade încărcate cu vorbe "dulci-amare".                                                                                                 
 Un campion al vulgului nemotivat era Graham, un englez care la tot  pasul îi dădea cu "fuck". S-a angajat în companie la câtva timp după mine. Era un tip la vreo 50 de ani, cam de 1,65 - 1,70m înălţime, îndesat şi cu burtă. Sub o frunte îngustă,  pleoapele spâne clămpăneau peste doi ochi de culoarea pământului. Un făţău pe care era împlântat un nas ca o pătlăgică pârguită, acoperea o pleznitură de sapă de-i zicea gură. Părul gălbui şi rar se scurgea în laţele ieşite dintr-o coadă de cal, ce lăsau să i se vadă urechile clăpăuge, de care erau agăţate  nişte sârme îmbârligate ce se doreau a fi cercei.  Tatuajele, cu ancore şi sirene lăptoase în grafica unui ţânc de trei ani, îi împodobeau braţele. Aşa, ca un tot unitar, puteai să-l iei drept sperietoare ca să înţarci sugarul înainte de vreme.
La capătul bancului de lucru aveam un aparat de radio la care ascultam ştiri, muzică...  în timp ce deşurubam sau înşurubam, la ce lucram. Sătul să aud cam acelaşi gen (afro-anglo-american) un fel de bis continuu pentru mine, am căutat pe scala aparatului şi-am găsit un post ce transmitea muzică italiană. Într-una din zile n-am apucat să aud două melodii, c-a apărut  în atelier, britanicul de care vorbeam, înjurând de mama focului clientul la care a fost. "The fucking client mă aştepta in faţa la the fucking shop şi the fucking bastard mi-a spus că pierde the fucking money  din cauza mea căci am ajuns fucking prea târziu de la fucking apelul telefonic". Toţi cei prezenţi în atelier ne holbam la el alături şi de unul dintre manageri, apărut între timp, curios să afle ce-i cu răcnetele. Printre o mie de fucking-uri insularul Quasimodo a reuşit să explice cu câtă lipsă de respect a fost el tratat de un client. Ne-a bufnit râsul ascultându-i povestea cu vocabular de Ferentari. Dintr-o dată i s-a pus pata pe subsemnatul.  A venit la mine, mi-a aruncat o privire ucigaşă şi apoi a închis radioul. I-am dat drumul iarăşi, cânta Adriano Celentano. S-a întors brusc, m-a gratulat cu "fuck you romanian" şi l-a închis iar, motivând că nu-i place muzica străinilor pentru că nu înţelege cuvintele. Mi s-a urcat sângele la cap, am pus mâna pe ciocan, am pocnit odată-n masă şi cu o voce care parcă nu mai era a mea, i-am
spus  ameninţător că acolo rămâne lat dacă nu se cară, după care am repornit muzichia. A tăiat-o scurt, fără să-l mai "rog" încă o dată. În muţenia creată i-am sugerat să înveţe şi el un alt grai ca să-l ajute să înţeleagă textul. În decursul acestui incident niciunul din cei prezenţi n-a intervenit împotriva agresorului, eram încă o dată singur înconjurat de ceea ce se numeşte mizerie umană. În ziua următoare am aflat  că de fapt şi ceilalţi englezi  susţineau punctul de vedere al paiaţei.  Cu toate astea am ajuns la o înţelegere, pentru mine era o chestiune de principiu, aceea că toţi suntem egali în drepturi. Atunci când aveam ceva de făcut în atelier  (nu erau foarte dese cazurile pentru că mai mult eram pe site) puteam să-mi delectez auzul în voie, la decibelii doriţi, cu Holograf, Phoenix sau Pasărea Colibri, fără surprize neplăcute.  "Ascultaţi şi voi muzică adevărată",  le spuneam,  "percepeţi linia melodică, asta înseamnă muzică, iar dacă vreţi text, îl fac eu, sau citiţi-i mai bine pe Byron sau Shakespeare, că-s de-ai voştri". Nu cred c-au simţit ironia, dar ştiu sigur că atmosfera s-a relaxat şi eu de asta aveam nevoie.
Mai puţin relaxată îmi era soţia, care deşi depusese de ceva timp aplicaţii pentru găsirea unui job, nu primise nici măcar invitaţia de a fi chemată la un interviu. Financiar nu stăteam rău, câştigam chiar destul de bine, în schimb singurătatea în care se afla jumătatea cât timp eu eram la serviciu, îşi punea amprenta asupra psihicului ei.
 Casa pe care am închiriat-o era acum mobilată complet. Prieteni nu prea aveam, doar cu Jenny ne mai întâlneam câteodată. Într-o zi vecinii, gard în gard cu noi, ne-au invitat la ei în acel weekend, ca să ne cunoaştem. N-am ştiut până atunci că este un fel de protocol nescris, ca noilor locatari să li se facă acest gen de invitaţii. Reiterez faptul că aria în care am închiriat  era locuită de oameni cu stare, care şi-au permis să cumpere un imobil cu peste un milion de dolari. Puteai număra pe degetele de la o mână chiriaşii-n zonă. Părinţii lui Nunzio, proprietarul imobilului, s-au mutat în altă vilă cu puţin timp înainte de venirea noastră în Perth şi aşa am ajuns beneficiarii locului, un noroc chior, dacă e să mai vorbesc şi de plată. Revenind la vecini, erau get beget australieni, oameni deschişi şi prietenoşi. Cunoş­tinţele lor despre România se rezumau la "Dracula", Ceauşescu şi Nadia Comăneci. Ne-am bucurat ca am putut să le vorbim de ţara noastră şi frumuseţile ei: munţi şi câmpii, cu Delta şi mare, cu satele şi oraşele ce poartă-n spate haina timpului. Bineînţeles n-am uitat de Sibiu, oraşul în care ne-am născut şi crescut, lipit atât de mult de inimile noastre. Am discutat şi de începuturile vieţii noastre în Noua Zeelandă şi apoi  Australia, respectiv de Perth. Ce mai, am petrecut o seară deosebit de plăcută, în care mai mult am trăncănit noi. N-a trecut o săptămână de la întrevederea cu vecinii c-a venit bomba, care ne-a lăsat fără grai.
În momente de vulnerabilitate socială create de pandemia cu Covid şi interpretarea culorilor, continuă să apară pe eşichierul politic australian adepţii noilor "idei" de combatere a rasismului, dar aceştia culmea, nu sunt aborigenii, care-s tot "black". Rămâi siderat când vezi că s-a ajuns până la Premier să se discute schimbarea etichetelor de pe sticlele de bere ale unei companii, pe care scrie "Colonial". Cică până şi berea-i rasistă în Australia. Toţi care aud inepţia îşi dau coate şi dacă se va continua în acest ritm, mâine, poimâine se vor dezbate-n parlamentele lumii legi trăsnite prin care bărbaţii vor trebui să practice obligatoriu meseria de hornar, miresele vor fi nevoite să se prezinte la căsătorie în rochii negre şi noi ăştia cu firele de păr decolorate de ani vom fi obligaţi să le spoim tot în negru, căci albul zgârie retina. Există totuşi alte soluţii contra rasismului: putem da fuga la mare, (unii ca să scape de cipurile implantate de scanerul cu care se ia temperatura),  pentru bronzat, astfel după o asemenea cură devenim metişi.  Cucoanele devenite tuciurii de la soare se pot "upgrade" în negrese prin chirurgie plastică: îşi umflă  buzele, sânii şi fundul, completând înfăţişarea cu un belciug în nas ş-un cui la sprânceană ...  Bărbaţii pot s-o dea înainte cu  tunsura "afro" modelată sub formă de "cuib" şi două aripioare a la George Floyd. şi uite aşa rezolvăm chestiunea.
Oare de ce se lucrează aşa de mult la crearea inteligenţei artificiale şi nu la combaterea prostiei, o întrebare pe care mulţi dintre noi ne-am pus-o. În acest timp mă zgâiesc şi la presa românească care ne spune ce bine-i Acasă în relaxare, cu peste 400 de virusaţi pe zi, înainte  tulumbuciţi la bere. Românul munceşte dormind şi doarme muncind, nu ca "proştii ăia de nemţi". Guvernanţii nu percep realitatea, nu înţeleg ordinea dezordonată  şi de aia s-a dus dracului şi turismul cu plimbările pe Olt şi Dâmboviţa-n gondolă.  În timpul ăsta în WA, cu doi rătăciţi veniţi de aiurea, stă pe poziţie, nimeni nu intră (exceptând locuitorii acestui stat), nimeni nu iase, iar concluzia vine de la sine: s-au deschis fără restricţii baruri, crâşme, cluburi, până şi stadioanele.  Carevasăzică, mai uşor cu băutura fraţilor, beţi şi apă că nu ruginiţi, că vă ţine treji, conectaţi la realitate.
continuarea în 14 iulie





comentarii
4 comentarii

"Semantica rahatului cu perje" e ca mașina galbenă de cules chiștoace din nisipul plajei. Un fel de ghimpe-n fericirea emigrantului ratat și a romancierului așa ș-așa și pe dincolo. Tot cu perje, dar balzacian la țambal. Cu multă milă.
M?tu?a Tamara
30.06.2020 20:27
„Nu toată lumea mă place, dar nu toată lumea contează”. Uneori mă surprinde ura viscerală emanată de „ruginitii” activați în clismofilie. Nu mai pun la socoteală și căutătura emetropică a postacului. Moșule, pe mașina „galbină” (aia de zici că adună mucuri) scrie „Surf Rescue”, așa că dickhead, mărește „chiștocul” ca să vezi.
Te fute grija persoanei mele mai mult decât duhul iubirii tale extatice?
Șobolanii ăștia ca tine, sub pavăza anonimatului, regurgitează doar voma în care se scaldă, așa că nu-mi rămâne decât să-ți urez „ALUPIGUS” (citește invers)!

Marius Ghinescu
Marius Ghinescu
01.07.2020 09:32
Surf rescue cu mașina pe nisip în ochii turiștilor fac numai țiganii ca tine. Nu continuăm discuția cu un buboi de jeg spurcat la suflet și la gură ca tine, că pute prea rău. Rămâi cu bine cu iluziile tale de legendă cu tot! Să te ierte Dumnezeu
Sotzu lu Tanti Tamara de-ai înjurat-o
01.07.2020 12:30
Voi sunteți oripilați de răspunsul meu jigodiilor ? Posedați un izvor nesecat de nesimțire ce coabitează în aceeași gamă cu ceea ce se numește lașitate. Voi știți prea bine pe cine ați blamat, aveți numele și chiar fotografia subsemnatului. Dacă ironia lui „tanti Tamara” ar fi punctat inadvertențe legate de text aș fi înghițit în sec, dar voi, idioți patentați, vă distrați gratulându-mă ca „emigrant ratat” și ”romancier...” Cine vă dă voie canaliilor să vă legați de mine și familia mea (căci lângă un ratat stau și ceilalți) ? Mă mai întreb cât de tâmpiți puteți fi încât să nu știți că „mașina galbenă” din fotografie este autovehiculul salvamarului care nu se împrumută, iar asemănarea aia cu tuciurii lăsați-o baltă rahati cu perje, că-i mai aproape de voi parpangheilor. Cât despre Dumnezeu, măcar atât, nu-i mai pronunțați numele, pentru că voi sunteți ca Harchia, spurcați totul în jurul vostru. Nu vă plac cuvintele dure, nici mie, le adresez doar celor ce vă seamănă.
Marius Ghinescu
01.07.2020 15:34
Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia