Astăzi este un truism a spune că pentru istoria literară corespondenţa dintre două personalităţi reprezintă un important şi nesecat izvor documentar în conturarea portretului cuiva şi nu în ultimul rând în mai dreapta şi mai exacta receptare şi înţelegere a unei opere, moşteniri culturale (în cazul unui scriitor, bunăoară).

Atunci când este dat publicităţii, un dialog epistolar, mai ales azi, în epoca Internetului, a telefonului mobil, a altor mijloace moderne de comunicare, devine cu atât mai important cu cât aduce (sau readuce) în atenţia cititorilor fapte, întâmplări, momente, secvenţe dintr-un trecut pe care cerneala şi hârtia l-au făcut să transcendă timpului mai mult şi mai bine decât, să zicem, ceea ce ar fi putut păstra o zestre orală, oricând discutabilă şi fatalmente subiectivă.
De aceste adevăruri simple şi imposibil de combătut a fost convinsă şi d-na Anca Sîrghie atunci când a încredinţat tiparului corespondenţa purtată cu unul din cărturarii de stirpe aleasă din nord-vestul ţării (Anca Sîrghie, „Dialog epistolar cu Nae Antonescu”, Techno Media, Sibiu, 2023), profesor de liceu, critic şi istoric literar, fost redactor la „Familia“, celebra revistă în care a debutat Eminescu. Corespondenţa cu pricina a fost, dintr-un anumit punct de vedere, o consecinţă a întâmplării şi asta dovedeşte încă o dată cât de mult contează în viaţă o întâmplare.
În cazul de faţă este vorba de perioada în care d-na profesoară Anca Sîrghie îşi pregătea doctoratul cu o lucrare despre Radu Stanca şi, ca orice aspirant la înaltul titlu căuta să se informeze din cât mai multe surse pentru a reuşi să realizeze o teză pe potriva dorinţei personale şi a aşteptărilor viitoarei comisii de examinare. În acest context s-a gândit să-i ceară sprijinul profesorului Nae Antonescu, o personalitate literară unanim recunoscută ca specialist în presa interbelică. Şi aşa s-a început dialogul epistolar dintre doctoranda aűată la Sibiu şi profesorul sătmărean, dialog desfăşurat între iunie 1976 şi decembrie 1989.
D-na Anca Sîrghie, care în intervalul scurs de la prima scrisoare către Nae Antonescu şi până azi şi-a edificat o operă alcătuită (cum ne încredinţează prefaţatorul de acum, Florian Roatiş) din vreo treizeci de volume (cursuri pentru studenţi, monografii, note de călătorie, eseuri etc.) „D-sa a procedat cât se poate de bine tipărind scrisorile (în număr de 104 semnate de Nae Antonescu şi 47 ale d-sale“, întrucât dincolo de interesul lor particular epistolele sunt şi un fel de radiograűe a vremii/vremurilor trăite de cei doi, cu nenumărate informaţii din lumea culturală şi nu numai, cu firide până acum necunoscute ale vieţii unor intelectuali nevoiţi să se adapteze rigorilor şi cerinţelor timpului. Anca Sîrghie, mai scrie prefaţatorul «...găsea în Nae Antonescu nu numai specialistul, omul de mare cultură umanistă, cu o bogată experienţă de viaţă, ci şi un prieten care se bucura de succesele ei, îndemnând-o mereu să se autodepăşească, să nu se limiteze, precum marea majoritate a profesorilor „să prolifereze note de 7 în catalog“». Citită cu multă atenţie, corespondenţa i-a oferit d-lui Florian Roatiş prilejul să comenteze foarte aplicat, subliniindu-i valoarea şi originalitatea. Dialogul epistolar, conchide prefaţatorul, impresionează «prin sinceritatea şi autenticitatea care se degajă din toate scrisorile, viaţa şi cultura care palpită, reconstituind un crâmpei din biografia celor doi intelectuali, parteneri de dialog. o biografie reală, fără nimic trucat, întrucât o ştim de la acel insomniac şi disperat provenit din Răşinarii Sibiului, Emil Cioran, că „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţă decât în opera sa“».