Ar fi trebuit să se nască luna aceasta, dar a venit pe lume cu trei luni mai devreme, cu o greutate de doar 620 de grame. Atunci când s-a născut era ceva mai mare decât palma unui om matur, însă ieri, în ziua dinaintea externării, deja cântărea 3,7 kilograme.
Lacrimile din ochii mamei şi strălucirea de pe chipul medicului atunci când vorbesc despre Ana Chloe spun mult despre povestea unei adevărate minuni, despre săptămâni întregi de suport respirator pentru micuţa de câteva sute de grame, nopţi lungi de supraveghere, complicaţii şi multe altele care însă au avut un final fericit.
O greutate de doar 620 de grame la naştere şi o vârstă de gestaţie de doar 25 de săptămâni sunt un record pentru Secţia de Neonatologie din Sibiu, acesta fiind cel mai mic copil care s-a născut aici şi care este externat cu o greutate normală şi sănătos.
Micuţa a fost spitalizată timp de 111 zile, din care timp  de 55 de zile a fost, într-un fel sau altul, pe suport respirator, iar intubată 37 de zile, spune dr. Livia Ognean, medicul neonatolog care a supravegheat copilul.
Medicul Ognean spune că pentru a ajuta nou-născutul să respire în prima perioadă, mai critică, a fost folosit aparatul primit de spital anul trecut printr-o donaţie şi care este un ventilator cu frecvenţe înalte, ce presupune o metodă mai puţin invazivă şi cu mai puţine riscuri.

"Asta mică a fost o luptătoare!"

În ceea ce priveşte şansele la o viaţă normală ale unui copil născut cu o greutate foarte mică la naştere, dr. Livia Og­nean spune că depind de complicaţiile care apar şi de "stofă".
"Asta mică a fost o luptă­toare", conchide Livia Ognean.
Medicul îşi aminteşte de cazul unor gemeni, între care unul, în decurs de opt zile, putea să moară cel puţin o dată pe zi din cauza compli­caţiilor şi a hemoragiilor pul­monare şi căruia, în unele mo­mente, nu i-a mai dat nicio şan­să. "Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, dar a răzbit fiindcă a vrut el", spune Livia Ognean. Atunci l-au poreclit "Motanul".
Înainte de a povesti cu mama lui Chloe, dr. Ognean ne însoţeşte în secţia de Terapie Intensivă, unde mai sunt câţiva "pitici", între care unul de puţin peste 700 de grame. Pare incredibil că un copil poate fi atât de mic, iar prin sticla incubatorului se zăreşte pielea fină şi roşie a copiilor şi pieptul care se adân­ceşte la fiecare respi­raţie. E aşa o senzaţie de fragilitate încât atunci când vezi asis­tentele manevrând aceşti copii te săgeată gândul că s-ar putea să-i strice dacă îi ating.
"Degeaba am avea apara­tele, dacă nu ar fi fetele", ne explică Livia Ognean, vorbind cu drag despre asistentele din Reanimare, care ştiu să-şi facă meseria bine.
"Şi pentru noi este o mare mulţumire când un astfel de copil este bine şi pleacă acasă sănătos. Sunt nopţi întregi în care fetele stau cu mâinile pe copii, să nu-şi scoată sonda sau îi supra­veghează, iar la final, când totul este bine, ai mulţumirea faptului că toate aceste eforturi au meritat", povesteşte medicul.
Urma apoi să aflu de la ma­ma lui Chloe ceva ce, de altfel, ştiam din propria expe­rienţă - că poţi număra pe de­ge­te zilele în care Livia Ognean lipseşte din Terapia Intensivă, că te impresionează şi ea, şi ceilalţi medici din Neonato­logie, prin felul în care se ocupă de fiecare copil, orica­re ar fi el. Că doar ştiindu-i acolo, pe ea, pe ceilalţi me­dici şi asistentele, ai siguran­ţa că tot ceea ce e posibil, omeneşte, se face pentru copilul tău.

Un copil... puţin mai mic

Intrăm apoi în salonul în care este Emilia, mama micuţei Chloe, lângă pătuţul în care doarme liniştită o fetiţă cu adevărat frumoasă.
Ne povesteşte, cu lacrimile curgându-i pe obraz, că lucra pe vas cu soţul ei, când a aflat că este însărcinată şi apoi a hotărât, împreună cu soţul ei, care este cetăţean maghiar, că ar fi mai bine să vină acasă la Sibiu şi să stea aici, cu mama ei, pe perioada sar­cinii. Au apărut apoi compli­caţiile, iar medicii nu i-au dat nicio şansă sarcinii ei. A hotărât însă să păstreze copilul şi să lase totul în voia lui Dumnezeu.
Povesteşte apoi râzând, cum soţul ei, care a văzut-o primul pe Chloe, a venit încân­tat şi i-a spus că "nu e nicio problemă, e chiar frumoasă fetiţa noastră, doar că e un pic mai mică decât ceilalţi copii".
Emilia spune că iniţial îşi programase să nască în Ungaria, sau poate la Braşov, dar în niciun caz în Mater­nitatea din Sibiu. "Chiar îi spuneam unei prietene că nici să mă plătească nu m-aş duce să nasc acolo", spune Emilia. Avea să nască însă aici şi să stea trei luni în spitalul din Sibiu, trei luni în care, mărtu­riseşte că nu a avut nicio clipă senzaţia că s-ar afla într-un spital din Ro­mâ­nia. "Medicii şi asisten­tele de aici spală păcatele unui întreg sistem", spune Emilia.
"Toţi sunt trataţi la fel. Nu au fost numai asistente, au fost prietenele mele! Aici nici nu-ţi dai seama dacă e sâm­bătă sau luni, în per­manenţă este aceeaşi forfotă, iar domni­şoara doctor... nici nu ştiu câte zile a lipsit din spital în trei luni", spune femeia pe chipul căreia se citesc recunoştinţa şi mulţumirea că la capătul unui şir lung de nopţi şi zile grele, totul este bine.