În general, chestiile acestea nostalgice îmi plac. Nu că regret neapărat trecutul (deşi oamenii erau altfel, mult mai simpatici şi mai vii) ci mai mult pentru valoarea lui documentară, ca să zic aşa. De aceea, orice evenimente care implică întoarceri, într-un fel sau altul, în trecut, mă interesează. Aşa a fost şi cu prezenţa mea la „Sibiul de odinioară”, duminica ce a trecut. Având în vedere că muzica asta nouă, de pe radio, nu mai oferă nimic, nici măcar... muzică, de s-a ajuns ca piese de 3 lulele din anii '70-'80 să ţi se pară acum capodopere vocal-instrumentale, normal că o ofertă de intrepreţi de altădată (câţi sunt) sau de genuri ne-în top, e atractivă. Aşa că, la fel ca în fiecare an, am dat o tură la manifestarea în aer liber, numită „Sibiul de odinioară”, din Dumbrava. Mai exact, în seara folk.

 

Despre folk, ca muzică ne-la modă.

 

Recunosc că la „rock”-ul de sâmbătă nu am fost, pentru că am şi eu fiţele mele. Muzica „Riff”-ului o ştiu din vremea când era vocalist Marian Hurmuzache şi îl acompania(u) pe Riky Dandel pe scena defunctului Club CFR. Plus din alte concerte, de atunci şi până acum. Pe „Celelalte Cuvinte” i-am ascultat când erau tineri, frumoşi, virtuozi şi plini de glorie după albumul 1 şi înainte de a lansa albumul 2, care e una din capodoperele muzicii rock româneşti. Dar asta era acum aproape 30 de ani. Şi vorba unui prieten universitar, care mi-a spus că vrea să-şi amintească de iubita lui de când avea 17 ani aşa cum era atunci, nu cum e acum. „Hara” iese din context, că nu e o trupă de „altădată”, ci ceva de mai încoace, dar merită atenţia că sună bine. Adică au marele talent de a şti că sunt ei. De „One Night Stand” nu comentez nimic, că e trupă nouă şi nu e genul meu.

Dar am ales folkul. Adică ziua de duminică, alocată lui, folkului. Erau patru nume cunoscute sau chiar super-cunoscute. Emeric Imre, cel cu „Nebun de alb”, Cristi Buică, veteran al Cenaclului Flacăra, Victor Socaciu, care încă ţine steagul sus şi Ducu Bertzi (sau Berţi, cum vreţi) care nu ştiu dacă mai are nevoie de vreo prezentare, „cenaclist” şi el şi, acum, co-realizator al emisiunii „Omul cu chitara” de la Radio România Actualităţi. Prezentator a fost Andy Popianoş, om de radio şi „scriitor” sau „recuperator” al amintirilor despre radioul tot „de odinioară” din pagina de weekend a ziarului nostru.

 

Nu credeam că muzica folk mai poate umple o „sală”, chiar în mijlocul naturii fiind ea, dar uite că s-a reuşit asta. În tinereţea mea rebelă, nici nu voiam să aud de folk. De zdrăngănelile alea din chitară, de vocile acelea deprimate care deplângeau ori haiduci, ori despărţiri de iubite, ori declaraţii de amor către alte iubite, ori chestii sociale mai politice sau nu. Ce mai, eram pe „durităţi”, pe metale şi pe disco. Dar am mai înaintat în vârstă ca şi în preferinţe, muzica s-a, repet, stricat în aşa hal încât am setat, încet dar sigur, şi opţiunea „folk”. Apoi am realizat că textele sunt mult mai profunde decât „lasă-mă papa la mare-vreau distracţie şi soare”, „fumăm lalalala de dimineaţă până seară”, „lemnul şi spaţiile mici”, „e plin de căprioare bine că mi-am luat alicea”. Apoi am realizat că folkiştii au îmbătrânit şi ei şi că încă se ţin bine şi ne ţin şi pe noi bine. Aşa că am zis că da, merită să văd şi eu aşa ceva. Nu o mai fi la modă, dar uite că îmi place. Iar dacă sunt evenimente care aduc şi folkişti la Sibiu, dincolo de veşnicele prestaţii pe la cluburi şi pub-uri, asta e foarte bine.

 

Pădurea Dumbrava, animată ca pe vremuri

Pentru cei care nu ştiu, evenimentele acestea „de entertainment” în aer liber ale perioadei „de odinioară” se petreceau în Pădurea Dumbrava. Adică NU spre Zoo, ci pe partea cealaltă. O luai pe lângă Han, intrai în pădure şi acolo erau o mulţime de scene unde se cânta, o mulţime de chioşcuri „de sezon” ale restaurantelor sibiene de unde te puteai alimenta solid şi lichid şi asta era. Stăteai în mijlocul naturii, ascultai muzică, mâncai, beai, te simţeai bine. Cam asta cred că se doreşte şi cu „Sibiul de altădată”. O recreere a atmosferei de atunci. Cu o ofertă mai variată, desigur.

 

Aşa că am urcat în autobuz, duminică, să mă delectez, măcar câteva momente, cu „muzică tânără”, cum îi spuneau pe vremuri la folk. Autobuzul spre Dumbrava, 13-le, desigur înghesuit şi cam subdimensionat (poate facem ceva pe tema asta, în weekenduri „traficul” spre Dumbrava e intens şi ar merita un autobuz mai cu burduf, aşa). Debarcăm în staţia de la Zoo, şi urmăm coloanele de oameni. Care merg în acelaşi loc, la „Sibiul de Odinioară”. Ne strecurăm prin înghesuita cale de acces dintre Hilton şi fostul Disco Bar, mai facem loc maşinilor, ne mai fac ele loc şi, încet-încet, ajungem acolo. Ştiţi, de pe aleea care merge înainte, cu fostul camping în dreapta, spre stânga. Pe lângă fostul restaurant „Stejarul”, acum aflat în renovare, pare-se.

Aici, aşa cum ne aşteptam, începe distracţia. Pentru toate vârstele. Mini-parc de distracții pentru copii, cu tobogane, ateliere, locuri de joacă şi alte distracţii specifice.

 

În plus, avem o întreagă industrie a mâncării de orice fel. Chioşcuri cu îngheţată, cu clătite,

cu muuulte preparate la grătar de care vrei, cu garnituri, cu acrituri. Sau bere, vin, produse tradiţionale.

Din prestaţiile muzicale, am prins doar jumătate, pe Emeric Imre şi pe Cristian Buică. Public, mult, o atmosferă de mini-Woodstock, cu ascultători de toate vârstele care s-au adaptat locului. Adică stăteau liniştiţi, pe jos, ca la picnic şi degustau muzică. O atmosferă frumoasă şi relaxantă, cu o muzică cum nu auzi la toate boxele. M-am învârtit pe acolo, am degustat nişte bere tot aşa, ca odinioară, şi am ascultat muzică. Aş mai fi stat, dar aveam autobuz la ora fixată şi, nu cu ceva regret că i-am ratat pe Socaciu şi Bertzi, am plecat din zonă.

Apropo, poate zona aceea poate fi amenajată cumva pentru a fi un spaţiu mai prietenos pentru spectacole şi spectatori. Nu de alta, dar decât să te înghesui prin Sub Arini, mai bine amenajezi la Dumbrava, unde e neamenajat. Iar despre cum a fost, avem imaginile care spun exact.