Cam la atât se putea aștepta un orb în vremea Domnului Iisus. Ședea. Lângă drum, cerșind. Nici o altă perspectivă. Oricine i-ar fi fost părinții ori familia. Era un exclus. Atât de exclus încât, în cazul orbului vindecat cu scuipat la Siloam, părinții anchetați de orbiții de orgoliul cunoașterii Legii se dezic de el. Îl scot în față: întrebați-l pe el, e matur. Aici e cheia și acestei vindecări în margine de Ierihon și drum. Lucrurile parcă nu se întâmplă întâmplător. Același drum din parabola cu omul căzut între tâlhari, pe lângă care trec oamenii Templului- preotul și levitul- fără a schița un semn de ajutorare. Un soi de gunoi la margine de hat, care nu contează dinaintea măreției misiunii lor cerești. Doar că acolo, la margine de suferință, șade cu ei Hristos. Care este Dumnezeu-Omul întrupat pentru ca orbii să vadă, șchiopii să alerge, muții să vorbească, surzii să audă, iar morții să învie. Loc privilegiat pentru cei „aruncați în drum” orbul din pragul Ierihonului cerșește. Nu vă închipuiți că bani, neapărat, cât bucata de pâine prin care să treacă ziua, mă rog, ce percepea el din zi. Întunericul ei.

Impresionant tabloul reacției orbului care aude. Tresare. Se implică. Pare că cerșește de la Iisus Nazarineanul ce trece pe cale cel mai de preț dintre coltucele de pâine: mila lui Dumnezeu. „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine”. Oare câți strigau în clipa aceea, în locul acela? Probabil mulți, dar cred că bietul nostru orb striga tare. Obosit de așteptarea nimicului din care-și ostoia foamea, are intuiția că Hristos e soluția de drama, la tragedia lui. Că nu-i tocmai cuminte în manifestarea cererii sale ne descoperă versetul în care ni se spune cum însoțitorii lui Iisus, cei care mergeau înaintea Lui, îl ceartă. Nu-i prima dată când ucenici ai Domnului mușcă din momeala păcatului supralicitării misiunii lor. Erau chemați să deschidă drumul Mântuitorului, nu să închidă accesul la El și nici gurile acelora care aveau nevoie de ajutor. Imaginea e emoționantă cu adevărat. Praful drumului, încingerea unui trup bolnav în soarele Ierihonului și strigătul de miluire nu-l fragilizează pe orb, ci îl descoperă Domnului Hristos. Putem să ne închipuim tendința celor ce-L însoțeau de a-i pune degetul pe buze precum ne punem noi tăceri pe buze unii altora și mai ales celor ce-și strigă durerea. Orbi ce suntem nu vedem cu ochii deschiși ceea ce Domnul Hristos propune prin vindecarea orbului: mila vindecătoare! Dialogul dintre Domnul și orb nu-i o teză de doctorat în teologie, să ne înțelegem, dar răspunsul rapid, validat de Iisus, e pildă de teologie. Domnul îl întreabă- nu că n-ar ști, dar e nevoie de mărturia orbului celui vorbăreț- ce dorește, iar răspunsul e cutremurător de simplu și, prin aceasta , deosebit de curajos: Să văd! Orbul știe că aceasta înseamnă scoaterea lui din praful drumului și cerșeală și fixarea lui într-un con de îndoială al comunității și chiar de „sfârșire” al câștigului, dar vrea să vadă, să redobândească prin Nazarinean vedere. Și Domnul răspunde chemării sale, vindecându-l.

Reacția mulțimii e de uimire și admirație. Orbul slăvește pe Dumnezeu, însoțind pe Domnul Hristos. E una dintre cele mai înduioșătoare icoane ale omenirii de astăzi. Scoasă din orbire, ea pare incapabilă să țină aproape de Hristos, să recunoască Acestuia modul în care vindecă. Rămânem cerșetori- cerem, negociem, ne certăm, dărâmăm prețuri. Ori, dintr-odată, ne oglindim în orbul acesta speriat de întuneric și perspectiva unui sfârșit în întuneric. Vă asigur că nu oricine avea reacția de creștin sănătos a Părintelui Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta- care locuiește adânc în inima a generații de tineri- care, întrebat dacă i-e frică de moarte, răspundea autoironic. Nu dragă, pentru că eu mor ușor. Nu trebuie să închid ochii…

Aceasta este lecția orbului din buza de praf a Ierihonului. Un om aruncat la margine (vă asigur nu doar de drum) și fără nici o undă de nădejde alta decât cerșetoria. Atins de glasul lui Hristos, îl recunoaște drept Fiu al lui David, spiță regală ce intră în Ierihon. Acolo. Intrat în vorbă cu el și, îndată, cu Zaheu. Două perspective de redare a văzului. Un vindecat din orbire și unul ce vede după ce s-a urcat în sicomor. Dar personajul principal este Domnul. El este cel care alină cu milă orbirea și cu inteligență rana de statură a lui Zaheu. În fond, nici unul, nici altul nu văd, dar cred. Iar credința le redă puterea privirii înainte. Prin Hristos, Dumnezeul milei.