Nu ştim ce ne aşteaptă între lecturile din spatele cărţilor, pe raftul dintr-o dată golit de orice intenţie memorialistică ori arhivistică. Suntem vulnerabili în faţa rafturilor golite prin acordarea dreptului cărţilor de a fi necitite. Presupunem, adică nu credem şi nu ne interesează de ce bibliotecarul a fost înlocuit cu arhivarul uitării. Suntem astmatici între rafturile pline de praf şi nu ne adaptăm respiraţiei dintre fostele cuvinte-pentru care aveam abonament la citit şi justificarea timpului petrecut între tematică şi inspiraţiile cititului la veioză.

Ce legătură se poate înfiripa între cititul la ţintă şi viteza glontelui (v)orbitor? Niciuna, în afara faptului (greu de acceptat) că nu suntem calibraţi pe înţelegerea traseului dintre silabisire şi gândirea limbajului. Şi nu ne priveşte (uşor de acceptat) ce ne aşteaptă, dacă vom continua să privim printr-o lentilă concavă, care, nicidecum, nu ne apropie de luciditatea lecturilor pierdute. Data viitoare (cum indiferenţă acceptată), glonţul s-ar putea să nu ne mai rateze, chiar dacă rămânem în stare de nemişcare, în perpetuă aşteptare.

***

Chiar şi în lipsa cărţilor ne putem înţelege, dacă ştim despre ce a fost vorba înaintea vorbirii noastre. Chiar dacă aflăm ce ne-ar conveni, nu suntem dispuşi să avem abilitate în avantajul compromisului dintre parte-şi-îşi face. De fapt, nu am fost abilitaţi pentru a fi înţeleşi. Am devenit ţintele mişcătoare din (v)orbirea statică, în timp ce "orbii cuvintelor" ne privesc în faţă, fără să ştim de ce şi cum am rămas cu tentaţia lecturilor  interzise.

Atâta cât mai credem în subânţelesul ideologiilor transmise oral, deci fără putinţă de clonare prin "citirea" adevărului), acceptăm şi credem în povestiri fără tâlc, şi nici nu avem şansa să bănuim dincotro vorbim şi unde se va sfârşi tăcerea vorbitoare. Cât despre limbajul ochilor, ne mijim în jurul fuioarelor de ceaţă din dimineţile dintr-o carte cu ultimele cuvinte din faţa plutonului fără gloate oarbe în dotare. Foc şi tăcere!

Ne pregătim întoarcerea pe fâşia greblată dintre abilitatea vorbei cu înţeles unic şi înţelegerea, impusă, a tăcerii în prelungirea spaimelor revorbirii. Între semne, convulsii, gesturi şi restul ce mai cuprinde între coperţi, sfârşitul se află într-o erată "greşită".

De la distanţă, ne convine să focalizăm. De aproape-e complicat să ne adunăm gândurile. Din spatele cărţilor suntem orbi în oglindă. Din spatele ochilor nu mai "vedem" şi nu mai avem perspective…