Nu spun de ce şi dacă, în altă distribuţie a unicei piese jucată pe aceeaşi scenă turnantă, s-ar putea să ne readaptăm faptele-câteodată închipuite-dar am dubii despre nimicurile, mici sau mari, din obiecţiile la un timp veşnic. Să spunem că ne-a ajuns pătimirea închipuirilor şi nici nu ne dorim asumarea posibilului evident. Restul, ca formă de repulsie comprimată, se disipează sub formă de nimicuri colaterale veşniciei închipuite.

Nu spun că, vreodată, s-ar putea să ne individualizăm (chiar atemporal) prin variante "revizuite", sub formă de prezumţie a timpului dinafara noastră. Conţinutul unei închipuiri influenţează faptele trecutului? Ori se întoarce, în spirală, spre nicăieri?

Faptele nu se probează şi nu se destăinuie în contra veşniciei. E bine să ne adaptăm (cum de prea mult timp ne închipuim) intenţiilor cu scopul în sine, fără convingerea că ar avea influenţă printre nimicuri. Or, ni se întâmplă să derapăm pe varianta-oficială-a uitării sau între variantele/opţiunile din proximitatea gândirii. Şi uităm, iarăşi, de unde şi când am început să ne conformăm limitelor existenţei, pe care am clasat-o drept veşnică şi de nepătruns. Nici cu fapta, nici înafara gândului. Altfel, ne adăpostim evoluţia între nimicuri.

E un fapt că închipuirea a fost exorcizată din generaţii fără tentaţiile reafirmării şi, apoi, transferate în afara limitelor ideologice ale noilor-vechilor generaţii, ispitite de aceleaşi închipuiri. Conform erorilor universale, ceasul ne-a sunat cu-n "minut" înaintea deşteptării într-o dimineaţă fără scop. De atunci improvizăm şi  încă nu ştim cine suntem în extensia liberală a "individualismului de grup autogen".

Nu spun de ce ne amăgim, cu unica variantă la îndemână: uitare prin regresul intuitiv al intenţiilor (opţionale sau impuse) de unde începe făptuirea ce ne convine. Probabil sustenabili (aiuristic cuvânt) şi am început să colecţionăm viruşi, concepte, ideologii, crestomaţii matriarhate şi eşecurile biologice ale patriarhatului de unică fantezie, ceremonii şi mai multe libertăţi neo-clasicizate, precum o virtute adăpostită sub lupa centurii castice, indiferent de genul cărţilor arse, chiar dacă mai mocneşte jarul cuvintelor pe placa turnantă, unde se "bisează" aceeaşi piesă trucată. Evident, în altă distribuţie, dar cu acelaşi sufleur, faptele, închipuirea şi nimicurile au fost mai uşor de acceptat.

***

Veşnicia? O pată uscată, în formă de crater pe memoria paznicului de la intrarea în cimitirul elefanţilor-e tot ce a mai rămas…