Dintotdeauna a existat şi s-a impus, chiar şi pe nevăzute sau privită cu indiferenţă, câte o remiză în locul diferenţelor acceptabile. Alteori, ar fi trebuit, brusc, să ne distribuim afecţiunile şi indiscreţiile, concomitent cu adaptarea lor la trecerea în uitare, aparent fără nicio miză. Ce poate fi mai simplificat într-un gând mutant – deci adaptabil şi convingător – decât fraudarea memoriei prin remiză?

Ar trebui să ne emoţioneze, până la suprapunere şi chiar prin identificare, câştigătorul care a mizat pe alternativa înşelăciunii prin remiză. Aşa ceva se întâmplă mai rar şi jucătorii doar mimează ceea ce ar fi trebuit să li se întâmple, fără a înclina balanţa în favoarea stereotipelor fraudate prin închinăciuni şi îngenunchieri de bravadă. Se mai şi întâmplă, în logica destinului închipuit, şi repetabil, când prea se complică ceea ce era de demonstrat prin mimetizarea trecutului indiscret cu viitorul. Adică, o remiză.

***

Se mizează pe câte o remiză de pe vremurile când încrederea (sau orice poate exprima prin adjectivare acest cuvânt supus şi mezat mai ceva decât ura milenară a pământenilor cu propria umbră), deci, acest cuvânt al neîncrederii a devenit o afecţiune a memoriei pandemice, pe cel mai scurt traseu între indiferenţă şi uitarea propriu-zisă. Nu e vorba aici de uitarea prin decenţă, atunci când se impune, cu gentileţe şi firească gentlemanţie. Ca o remiză.

Istoria conceptuală a momentului – pe care încercăm să-l reportăm, de o jumătate de an scos din logica timpului – e ruptă din realitatea convenţională, sau cel puţin adaptabilă. Se joacă o miză cât un imperiu scos la mezat. Pe cealaltă parte, se caută o remiză, cât o victorie aproape internaţională. Numai că, din păcate şi de multe ori din convingere, remiza se decontează după ce s-a pierdut orice speranţă.

Remiza e cât o pauză între gravitaţia cuvintelor şi imponderabilitatea ideilor. Practic, e nesfârşită: înaintea unei remize nu se opreşte timpul de reacţie al adversarului şi nici imaginaţia nu mai reprezintă o ameninţare prin "diplomaţia eşecului". E doar un stil, care complică şi compromite. Totuşi, o remiză te protejează, dacă ştii să joci la egalitate "impusă".

E greu de conceput o remiză, mai ales când mizele sunt ocolitoare, până îţi dai seama că tocmai s-a întâmplat să te trăznească, fără ocolişuri, ultima remiză din pachetul memoriei fără miză. O toxină sintetică ne sintetizează amintirile şi ne grăbeşte spre sfârşitul care ar trebui să ne ocupe partea nevăzută a celeilalte memorii.

Remiza nu mimează efectul adevărului redistribuit la numărătoarea jetoanelor dintre cuvintele şi obiceiurile noastre, de prea multe ori scoase (oferite!) la mezatul identificării prin neparticipare la "mlăduirea" indiscreţiilor din viitor. Doar se mizează pe încă o variantă, necâştigătoare, din şapte imposibile…