mihai posada

Titlul nostru citează un fragment de-a dreptul poetic dintr-acela al elegantului volum: Muzeul Asociațiunii – Rădăcinile admirării satului românesc 1895 – 1905, apărut spre încheierea anului 2022, la editura bucureșteană Eikon, sub semnătura dr. Sorana Maier și a Pr. prof. univ. dr. habil. Constantin Necula. Rod al unei cercetări bibliografice de nivel academic și susținute de venerația genuină pentru tradiția culturală a Țării Ardealului natal al celor doi oameni de cultură, el se înscrie în cununa de admirație, recunoștință, prețuire și efort recuperator în plan documentaristic al valorilor absolute cu care satul românesc – reședința blagiană a veșniciei – dăinuiește în zestrea de conștiință națională pe care ne-a dăruit-o, diacronic, fiecăruia dintre noi. Din această cunună fac parte și «florile» dedicate de aceiași autori emancipării satului românesc, marcând de fiecare dată momente când intelectualii proveniți din săteni – cu precădere intelectualii grupați în jurul Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) cu sediul la Sibiu – devin figuri importante în viața urbană a Transilvaniei. Dar și cărți dedicate istoriei orașului, cu personalitățile de seamă ale urbei de pe Cibin. Astfel, cei doi cercetători au publicat împreună, în cadrul proiectelor anuale Agenda Culturală a Sibiului și cu lăudabil sprijin financiar și logistic din partea Primăriei Municipiului Sibiu, volumele (în ordinea anului apariției): Sibiu. Catedrale de oameni / Human Cathedrals, Sibiu: Casa de Presă și Editură Tribuna, 2017; Sibiu – Case cu suflet la un Centenar de Unitate, București: Eikon, 2018; Ipostazele unui oraș premiat. Sibiu – Capitala Premierelor, București: Eikon, 2018; Chipuri feminine sibiene din alte veacuri, București: Eikon, 2019; Asociațiunea ASTRA, recuperarea unei Memorii culturale. I. Întemeietorii, București: Eikon, 2020; Societăți culturale din trecutul Sibiului, București: Eikon, 2020; Asociațiunea ASTRA, recuperarea unei Memorii culturale. II. Președinții, București: Eikon, 2021; Școala demnității feminine. Școala de Fete a Asociațiunii, București: Eikon, 2021. Dintre acestea, patru au fost traduse și au apărut în limbile engleză și germană, la prestigioasa editură florentină Città di Vita.

Recentul volum se alcătuiește din opt secvențe, după cum urmează: Cuvântul înainte al primarului sibian Astrid Fodor, un omagiu adus înțelepciunii satului „cu principii morale care nu provin din educația înaltă, ci din fire, din natura umană neatinsă de artificiul convențiilor societății” și o invitație la lectura cărții; introducerea-argument, intitulată Basmul care încă țese straiul de Lumină al Neamului; apoi capitolele: Proiectul primului edificiu cultural central românesc din Transilvania (1897-1900); Proiectul, finanțarea și construcția Casei Naționale (1901-1904); Casa Națională – de la proiect la inaugurare (1905); Discursul ținut la inaugurarea Muzeului istoric și etnografic și la deschiderea expoziției, în 19 august 1905, de Iosif Sterca-Șuluțiu, președintele Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, urmate de Anexe și Bibliografia.

Reținem, din introducere, mărturisirea autorilor: „În linia cercetărilor noastre anterioare, am căutat să redescoperim fundamentele ASTREI și ale culturii prin care ea a prilejuit menținerea ideii naționale și deschiderea universală a culturii românești. Nu suntem doi specialiști în istorie ori în istorii, ci am căutat să slujim bucuriei noastre de cercetare în fibra de lumină și duh a unui fenomen din care, până astăzi, respirăm aerul tare al culturii autentice […] Acum, căutând în memoria vie a Orașului, am descoperit că Muzeul ASTRA are nu doar o dimensiune europeană ori de capitalizare a unei culturi etnice. El este un fenomen, o propunere de cunoaștere, o școală. Așa a apărut ideea volumului acestuia, Muzeul Asociațiunii – Rădăcinile admirării satului românesc”.

Este vorba, așadar, de Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român prin ai cărei reprezentanți de frunte s-a luat și hotărârea înființării „Muzeului național al tuturor românilor ciscarpatini”, un „muzeu dedicat exclusiv etnografiei românești din Transilvania” (p. 9). Nu uităm că populația românească din această parte de lume aflată dincoace de munți, în raport cu Principatele Române unite sub Cuza Vodă la 1859, subordonată administrației maghiare, pe atunci în cadrul politic al coroanei imperiale austro-ungare cu sediul la Viena, constituia o comunitate ce număra la acea vreme un „popor de 3 milioane” de suflete, cum scriau într-un apel către public, la 1904, noul președinte al Asociațiunii, Iosif Sterca-Șuluțiu și prim-secretarul Corneliu Diaconovici (p. 36). Necesitatea „unei Case Naționale pentru românii din Transilvania” nu doar că era stringentă și însemnătatea ei evidentă, la 1897 când, secretarul Asociațiunii le invoca, dar înțelegem din comentariile autorilor cărții că actualitatea ei este una permanentă, valabilă și în prezent; altfel, la ce bun acum entuziasmul întemeietorilor și cu ce rost eforturile încununate anevoios de succes ale autorilor volumului Muzeul Asociațiunii – Rădăcinile admirării satului românesc 1895 – 1905 ?

Un emoționant moment evocat în cartea celor doi autori îl reprezintă organizarea strângerii de fonduri, pentru construirea Casei Naționale, cum la fel de convingător ne apare șirul prelung de donatori de obiecte cu valoare etnografică, arheologică sau istorică, pentru cele două secții, istorică și etnografică, preconizate să alcătuiască Muzeul (p. 38). Asociațiunea a obținut aprobarea pentru loterii destinate obținerii de bani, a reușit colectarea de donații patriotice de la băncile românești numite „institute de creditare” și de la persoane particulare, nu doar din Transilvania și Banat, dar chiar și de la românii de dincolo de Carpați, unde se vindeau și felicitări de Crăciun răscumpărate în folosul ei. Nu îndrăznim să ne imaginăm rezultatul unei asemenea campanii naționale de colectare de fonduri demarate în prezent, cum nici nu ne întrebăm unde pot fi văzute astăzi dacă nu toate, măcar cele mai importante din obiectele donate atunci, la finele veacului al XIX-lea, „Museului istoric al Asociațiunii”, așa cum sunt ele menționate de cei doi autori: „cartea de rugăciuni a mitropolitului Alexandru Sterca-Șuluțiu și fluierul lui Avram Iancu” (p. 16), „un autograf al liderului revoluționar Simion Bărnuțiu” și „sigiliul lui Avram Iancu” (p. 18), sau „buzduganul lui Horia” (p. 23) – toate pentru veșnicie fiind relicve ale istoriei naționale. Dacă despre parte din obiectele expuse în cadrul Expoziției de la 1905, ni se spune că Asociațiunea „nu a avut disponibile fonduri suficiente pentru achiziționarea obiectelor ce ar fi trebuit [și au fost] expuse” (p. 49), încât curatoarele Expoziției inaugurale „la final s-au ocupat de retrimiterea exponatelor către proprietarii lor” (p. 50), nu strica să fie adus la cunoștința cititorilor istoricul păstrării acestor relicve materiale ale Neamului, adunate prin donații, până în prezent, pentru valoarea lor extraordinară ca documente materiale, tangibile, non virtuale. Chiar dacă, la modul general, autorii precizează că: „În zilele noastre, Biblioteca Județeană ASTRA, Muzeul Civilizației Transilvane ASTRA, din cadrul Muzeului ASTRA, și Muzeul Brukenthal păstrează părți din colecțiile și moștenirea lăsată de Muzeul Asociațiunii, mărturie a poveștii de iubire dintre un Neam și cultura sa etnografică” (p. 59). Așa cum, bunăoară, este menționat faptul că „actul deschiderii școlilor din Blaj dat de episcopul Petru Pavel Aaron și datat 18 octombrie 1754”, „este păstrat în Arhivele Naționale, Direcția Județeană Cluj, Colecția de documente Blaj” (p. 54). Poate că redeschiderea câtorva săli din vechea clădire a Muzeului Asociațiunii, de pe frontispiciul căruia au dispărut statuile din piatră, și urmând destinația inițială, de colecție vizitabilă a unor obiecte de mare importanță cultural-istorică, cum cele deja pomenite, ar fi de natură să întărească pentru contemporani și pentru viitorime ceea ce autorii numesc atât de frumos: „povestea de iubire dintre un Neam și cultura sa etnografică” (p. 8). Ar fi pur și simplu o revenire, o restaurare de facto, mai mult chiar decât aceasta indiscutabil documentar-arhivistică, bibliografică, a rosturilor pentru care Muzeul Asociațiunii numai laolaltă cu vechea clădire a Bibliotecii a fost conceput și realizat, împlinindu-și pe de-a întregul destinul, cu adevărat. Inaugurăm astăzi o nouă carte dintr-o salbă de cărți. Mâine, am putea astfel inaugura o deplină revenire la normalitate, reînnodând lucrurile acolo de unde au fost rupte, spre a putea inaugura viitoarele cărți ale seriei începute atât de benefic, cu admirabilă osârdie, de Sorana Maier și Constantin Necula, în chiar Muzeul Asociațiunii din al cărui spirit se trag și ele. Muzeu și Bibliotecă, îngemănate!

Ar mai fi de menționat, în folosul cititorului neinițiat, că florinul sau guldenul austro-ungar și coroana austro-ungară au circulat o vreme în paralel la momentul istoric evocat în volumul Muzeul Asociațiunii – Rădăcinile admirării satului românesc 1895 – 1905.

Desfășurarea demersului pentru strângerea fondurilor necesare, piedicile întâlnite în cale, efortul de proiectare și construire a Museului și a Casei de chirie adiacente sunt descrise cu acribie pentru detaliul bibliografic, specificând stadiul la zi al lucrărilor și donațiilor pe întreaga perioadă, fapte documentate din publicația oficială a Asociațiunii care a fost revista TRANSILVANIA (fondată la 1868 de George Bariț, unul din întemeietorii Asociațiunii, împreună cu Timotei Cipariu, la 1861), și din altele, ori obținute prin scuturarea prafului de pe bătrâne cronici ale vremurilor, păstrate și cercetate la Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale. Toate acestea sunt prezentate într-un ritm alert ce dă relatării un aer de roman de acțiune, aceasta desfășurându-se parcă sub ochii cititorului captivat de stilul frust și vioi al descrierii evenimentelor.

Capitolul Anexe strânge scrisori și rapoarte interne ale Asociațiunii, sau adresate autorităților, apeluri pentru sprijin financiar, cereri de împrumut bancar, acte de donație, programa provizorie și cea definitivă de organizare a Expoziției, Regulamentul Muzeului Asociațiunii etc. – foarte consistent ilustrate cu reproduceri fotografice ale multelor secțiuni ale Expoziției, Bibliotecii etc. – și împreună cu Bibliografia și conținutul însuși al cercetării dau măsura valorii științifice, documentare, academice a cărții celor doi autori.

Se împlinea, prin inaugurarea Muzeului și deschiderea Expoziției, la 19 august 1905, „momentul mult visat de a avea un muzeu dedicat” istoriei poporului român în Transilvania. „Expoziția urma să fie structurată în trei părți, A. Partea etnografică, B. Partea istorică, C. Partea culturală, fiecare secțiune având o descriere a domeniilor pe care urma să le acopere”. Numai Partea etnografică „a fost găzduită în mai multe spații ale Astrei, respectiv în opt săli ale etajului I al palatului Muzeului, proaspăt construit, în 12 săli ale internatului Școlii Civile de Fete a Asociațiunii și în trei încăperi ale Școlii Elementare de Fete a Reuniunii Femeilor Române din Sibiu”. Ne putem imagina numai după aceste cifre, ce bogăție de material etnografic de mare valoare în acel moment și tot mai mare cu trecerea vremii, a fost adunată, sortată și expusă atunci. Ne ajută reproducerile după fotografiile de epocă, ce sporesc valoarea științifică/documentară a cărții. „Astfel, a înființat Asociațiunea, ca centru cultural al românilor sub coroana Sfântului Ștefan, acest palat al Muzelor”, despre a cărui nevoie de a exista vorbea prim-secretarul Corneliu Diaconovici, încă din anul 1895 (pp. 46-49). Este impresionantă mobilizarea de reprezentanți ai societăților culturale și comunităților românești din tot Ardealul, prezenți la eveniment, a tuturor despărțămintelor Astrei, precum la fel de admirabilă, mobilizarea bisericilor ortodoxe și greco-catolice, a contributorilor financiari și a donatorilor de cărți și de obiecte reprezentative pentru „tabloul stărilor poporului nostru”, așa cum se exprima în discursul de inaugurare a Muzeului și de deschidere a Expoziției, Iosif Sterca-Șuluțiu, președintele Astrei. Exemplară, în plan interetnic specific transilvan, rămâne atitudinea înalt umanistă a reputatului fotograf sibian Emil Fischer „care cu cea mai mare prevenire sʹa pus în serviciul Expozițiunii și la invitarea comitetului aranjator ne-a procurat o bogată colecțiune de tablouri prețioase” (p. 53).

Serbările Asociațiunii din anul 1905, au fost un succes deplin, conchide Raportul despre Expozițiunea etnografică și istorică-culturală aranjată în Sibiiu cu ocaziunea inaugurării Muzeului istoric și Etnografic al Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului romîn (19 August – 14 Septemvrie 1905), publicat la „Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiiu, p. 10”: „În total, Expoziția etnografică și istorică-culturală a reunit la Sibiu 1327 de expozanți cu peste 9000 de obiecte și a fost deschisă de-a lungul a 25 de zile”; menționând cu justificată mândrie națională: „că și în ochii popoarelor conlocuitoare am dat o dovadă a vitalității și importanței naționalității noastre în țeara ce o locuim” (p. 57). În deceniul cinci al veacului XX, Asociațiunea a fost desființată (p. 59), mai precis în anul 1948, în urma refuzului conducătorilor săi episcopul ortodox Nicolae Popoviciu al Oradiei și vicarul greco-catolic Pompeiu Onofreiu de la Sibiu, de a include ASTRA în ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică). Ea a fost reactivată la începutul anului 1990, printr-o adunare generală, la Sibiu, după 47 de ani, Preot prof. univ. dr. Dumitru Abrudan fiind ales președinte al ASTREI renăscute, ce numără în prezent peste 70 de despărțăminte, în Țară și în afara granițelor sale (potrivit wikipedia.org).

Iar dacă unele obiecte cu valoare național-istorică inestimabilă, adunate de voluntarii Asociațiunii din donații, și-au pierdut urma în vâltoarea istoriei, cartea celor doi autori rămâne, cum spuneam din capul locului, una pentru eternitatea, relativă și ea, a memoriei noastre scrise.