(n.20 martie1820, Bârlad-15 mai 1873,Heidelberg,Germania)
   Cel de la a cărui naştere, luni, 20 martie, se împlineau 203 de ani. Și se trăgea dintr-o veche  familie de boieri moldoveni din zona Fălciului. După ce obţine la Sorbona, în 1835, diploma de Bacalaureat în Litere, doi ani mai târziu revine în Moldova pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi, se va  reîntoarce la Paris pentru a-şi continua studiile. Înflăcărat de ideile progresiste ale tinerimii europene revoluţionare, intră în conflict cu stăpânirea moldoveană a acelor vremuri şi este exilat la sud de Dunăre. Fuge de acolo şi ajunge în Transilvania. Va locui o vreme la Sibiu, într-o veche clădire situată vizavi de actualul Complex Turistic „Împăratul Romanilor”. Foloseşte prilejul pentru a participa la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii a Blajului, din 3-15 martie 1848. Aici erau strânşi peste 40.000 de români transilvăneni, în marea lor majoritate ţărani nevoiaşi, chinuiţi şi batjocoriţi de mai marii venetici ai Ardealului, îmbogăţiţi prin chinuirea celor fără de pământuri şi drepturi naţionale. De a învăţa carte şi de a se ruga creştineşte în limba română; de a fi stăpâni şi ei măcar pe un iugăr din pământul românesc acaparat cu brutalitate de cei aduşi între Carpaţi de bătaia vânturilor reci ale istoriei! La Blaj îi va cunoaşte pe unii dintre liderii mişcărilor revoluţionare paşoptise, între care pe Mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, pe Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni şi pe mulţi alţi intelectuali-revoluţionari: Avram Iancu, Axente Sever şi Simion Bărnuţiu. Şi, astfel, lui Cuza i se întregeşte imaginea de mare luptător pentru idealurile de unitate ale tuturor românilor. După ce este ”iertat”, îndeplineşte mai multe funcţii ca dregător al statului. De pârcălab, de hatman şi de comandant al oştirii moldovene, după care, în două zile diferite ale lunii ianuarie a anului 1859 (5 şi respectiv 24), este ales, succesiv, domn al Moldovei şi Munteniei, devenind întâiul-domnitor al Principatelor Unite. La aflarea uneltirilor potrivinice lui ca domn de nație românească, se vede obligat să plece în exil, rostind următoarele cuvine pilduitoare ale patriotismului său înţelept: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine…Să trăiască România!”. Grav bolnav, trist, îngândurat şi departe de ţară, se va stinge din viaţă la vârsta de numai 53 de ani. Într-un târziu, osemintele i-au fost aduse în ţară, pentru a fi reînhumate creştineşte în pământul strămoşesc al parcului din preajma conacului înaintașilor săi, din aşezarea ieşeană Ruginoasa.
   Şi o plăcută surpriză, peste ani și ani. Datorită strădaniilor de laudă a doi localnici: învăţătorul Radu Tulbure şi cercetătoarea științifică, istorica Olimpia Strachină, în „şcoala-muzeu” a satului mureșean Habic, este expus un voluminos pergament, reprodus identic după un manuscris care poartă semnătura autografă a Împăratului Napoleon al III-lea al Franţei. Rândurile ineditei scrisori îi sunt adresate Principelui Alexandru Ioan Cuza. Sunt gânduri de îmbărbătare, venite din partea monarhului francez, după ce domnitorul a fost nevoit să abdice, plecând în exil, alegând ca loc de reşedinţă oraşul Heidelberg, vestit centru universitar german, în care va şi muri. A trecut de atunci atâta amar de vreme până când, relativ de curând, s-a găsit cineva să-i eternizeze memoria pe pământ străin, printr-o lucrare de artă sculpturală. Astfel, s-a reuşit, ca prin demersurile Consiliului Judeţean Prahova şi a strădaniilor specialiştilor Muzeului de Arheologie şi Istorie din Ploieşti să fie realizată, dezvelită şi sfinţită o statuie cu chipul vrednicului unificator de ţară, continuator a ceea ce a izbutit să facă, la 1600, voievodul Mihai Viteazul. Autorul lucrării artistice este sculptorul ploieştean Constantin Ionescu, iar sponsorul soclului este inginerul Ştefan Breiller (Brăiloiu), român stabilit în oraşul german Karlsruhe. Monumentul este amplasat în Grădina Publică din apropierea hotelului „Der Europaische Hof”. Pe o placă de bronz, în care a fost gravat bustul domnitorului, stă scris, în limbile română şi germană, următorul text:  
„În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieţii sale, marele om politic şi patriot Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române. Stins din viaţă, aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873”. Aşadar, s-au împlinit, de curând, 164 de ani de la Unirea Principatelor Române, iar de la naşterea Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza, 203 de ani. Însă, precum am scris mai la început, la fel ca şi în cazul multor oameni de seamă ai neamului românesc, nici el nu şi-a găsit sfârşitul vieţii în ţara pe care a slujit-o cum s-a priceput mai bine! Din nefericire, istoriile scrise şi nescrise ale României şi românilor sunt pline de astfel de exemple prin care se adevereşte zicala din popor: „Fă bine şi aşteaptă rău”! Sau: ”Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”!
Ioan Vulcan-Agnițeanul