Era într-o zi de toamnă târzie, ploioasă şi friguroasă, dar și cu „Soare cu dinţi”. Cam pe la orele amiezei, m-am trezit călător hoinar şi grăbit pe uliţele întortocheate ale mândrului sat ce părea a se odihni, pitit şi tăcut, între luncile şi dealurile domoale ale Topârcei melodioasei văi a Secaşelor. Satul ieşindu-mi în cale ca din întâmplare, eu venind peste întinsele păşuni ale stăpânilor cirezilor de vite şi turmelor de oi, lăsând în urma roţilor înglodate ale maşinei mele cocheta Păucă şi singuratica Prisacă. Apoi, cu plăcuta amintire că m-am închinat în faţa tuturor crucilor de hotar, ca şi a celor de la răscruci de uliţe şi hudiţe, care mi-au ieşit în cale, am prins a da bineţe puţinilor curioşi din faţa porţilor caselor de pe uliţa mare, zăbovind la poveşti întâmplătoare cu o ţărăncuţă care scotea apă cu găleata, tocmai din adâncul fântânii cu cumpănă, opintindu-se să adape vacile venite singure dintre delniţele grădinilor cu gardurile şi pălanele rupte sau putrezite de vremi şi vremuri. Priveam când la îndepărtata turlă a „Bisericii de pe Deal”, când la acoperişul ţuguiat al unei case din vecini ce părea părăsită de stăpânii ei. Nedumerită de privirea-mi mută şi puţin întrebătoare, femeia prinde a-mi explica: ”Să ştii, domnule dragă, că mândra noastră biserică îi nu numai tare bătrână, dar şi statornică în vrednicia şi în cuminţenia credincioşilor săi. Iar povestea casei de peste drum  nu o prea știu…Știu doar că  în cămăruţele ei, împodobite cu covoare, păretare şi sfinte icoane, s-au născut, au crescut, au trăit, muncit, rugat creştineşte, îmbătrânit şi murit toți din familia, Lucreţiei Arcaş, plecată de copilă mică în Bucureşti şi măritată acolo cu un ofiţer de armată, ce i s-ar fi spus Ciobanu. De unde şi numele ei de „Doamna Munților”.
– Şi numai mâine nu-i poimâine, atunci când e ziua ei de naştere…de la care se împlinesc 99 de ani. 
-Ştiu exact data pentru că era din acelaşi an şi lună cu bunica. Mama mamei mele. Fie iertate amândouă, că au fost la suflet mai bune decât pita caldă…
-Iar plăcuta şi melodioasa noastră cântăreaţă, poetă şi compozitoare, se stingea din viaţă în urmă cu opt ani şi aproape o lună de zile. La data de 30 septembrie 2015…
-Aşa e! Bunul Dumnezeu să o ţină cât mai aprope de paza Lui ocrotitoare! A fost o femeie de toată cinstea şi lauda ţării întregi, dar şi a satului nostru. De ziua ei îi ascultăm cântecele doinite, iar în sfintele slujbe ne rugăm în biserică pentru odihna sufletului său!”
    Când dau să ies din sat, spre Ocna Sibiului, un topărcean bătrân, poate ăl mai bătrân om din sat, îmi aţine calea, zicându-mi, ca într-o doară: „Să ştii, domnule gazetar, că duminica care stă să vină (n.a.29 octombrie) o cinstim nu numai pe a noastră Lucreţie, dar şi pe regele Mihai. Am făcut şcoala şi premilităria sub porunca şi comanda lui şi a mareşalului Antonescu!   
Notă: Uitând a-l întreba ce nume poartă, m-am hotărât să-i zic „George Topârceanu”. Ca, astfel, să ne putem aduce aminte de poetul care a spus în ale sale „Rapsodii de toamnă”: 
„A trecut întâi o boare,/Pe deasupra viilor,/Şi-a furat de prin ponoare/Puful păpădiilor.”
                                                                                           Ioan Vulcan-Agnițeanul