Să nu ne discredităm prin vocaţie şi să nu ne provocăm, de câte ori pasiunea e repovestită, cu ambiguitatea faptelor regândite. Centrifuga istoriei a marginalizat secole şi a coagulat uitarea: ce s-a întâmplat, în urmă cu 50.000 de ani, e doar una dintre obsesiile ce ne încurcă, până în 1917, când s-a "confesat" încă o ideologie, prin moartea faraonului alb, aruncat în groapa comună şi botezul faraonului roşu, peste aproape un secol îmbălsămat şi aruncat în groapa Kremlinului. Toţi au avut pasiuni. Nici noi nu am fost discreţi. Nici în 1938, nici în 1947, nici în 1989 şi apoi de câte ori ne-am propus "schimbarea", tot de atâtea ori am pătimit.
Zgomotul din startul amintirilor e amortizat şi gândul ajunge mai rapid dincolo de linia unde nici nu avem înţelepciunea să ajungem. Prin reluare, nici nu mai suntem pasionali, după o jumătate de secol petrecut şi însuşit pe scala adevărului convenabil din benzile desenate ale istoriei. Unde o dublură a umbrei, un necuvânt sau duplicarea prin dublicitate te trimiteau în faţa plutonului şi nici pasiunile nu mai aveau şanse, şi nici chiar obsesiile. Prin cutuma faptului definitiv acceptat, s-a convieţuit între 1921, 1932 şi 1947, şi nici după ce a urmat n-am avut pasiunea să ne salvăm patimile. 
***
Dacă şi când se va întâmpla să mai salvăm ceva, cu discreţie va fi, încât nu s-ar fi întâmplat. Oricum, mai bine dacă s-ar întâmpla, fără să fim atenţionaţi. Sau nu ştim că a avut loc şi s-a denaturat ceea ce s-ar fi întâmplat, indiferent de pasiunile noastre. Sau să te încrâncenezi, în viaţă, când trebuie să împingi o aţă prin urechile unui viitor fără obsesii indiscrete (fie politice, prin exces, fie doar mimate, dar politicianiste şi fără exces, deci fals-confesionale). Aşa încep pasiunile să-şi denatureze nostalgiile istoriei discrete prin uitare.
Cu sau fără patimă, suntem indiscreţi cu acceptarea trecutului, prin repovestire. Strategie naţională sau obsesie naţionalistă ori confesiuni ideologizate şi naţionalizate, toate ne creditează "discreţia" de a exista mai simplu decât o moleculă fără efect fiziologic. Identificarea prin istorii sfioase şi identităţi smerite ne-au încifrat sensurile şi criteriile, aproape patologice, în care fertilizăm acelaşi trecut. Cu pasiune, se pare şi acceptăm repetabilitatea obsesiilor sub care ne-am camuflat.
Se va întâmpla, cu discreţia invazivă a uitării adaptate dintr-un viitor fără trecut, să ne discredităm vocaţia existenţială, cu pasiunea şi imobilitatea "sistemului" în care ne legiferăm existenţa. E un model imobil, de când lumea utilizează credinţe şi, imediat, după două milenii, şi le-a însuşit în numele vocaţiei distrugerii prin pătimirea negaţiei, sub forma obsesiei de sine stătătoare. 
Duplicitatea, atâta vreme cât pasiunile nu sunt supuse pătimirii, e doar o confesiune informativă. Invers, în lipsa oricărei ostentaţii, duplicitatea a fost şi aşa va rămâne. Şi încă un "sezon" de 50.000 de ani, fără patimă, ne va arunca la loc, acolo unde a început totul…