Articol
Teoretic, câteodată încercăm să ne aflăm în expertizarea onoarei. Înaintea (temporală) a faptelor însuşite şi destăinuite prin deviaţiile experienţelor personalizate (temporare), există pericolul să nu apucăm, şi să nu putem să ne convertim sfârşitul, din moment ce nu avem imaginaţie. Între formele, acceptate, ale onoarei turnată în duplicităţi şi suplimentele din lava pietrificată a memoriei, nu se întâmplă nimic.
Teoretic, nu vom afla dacă cei încă nenăscuţi vor şti unde se grăniţuieşte o faptă virtuală, precum o jumătate de onoare în perspectivă. Prin expresivitate, totul devine "de sine"- şi rapid se autoimpune ca o castă periculoasă, unde dacă apuci să-i întrevezi sfârşitul dintr-o prefaţă în care s-a scurtat postfaţa cărţilor necitite-, şi e normal să se întâmple: de fapt, uităm de cine ne protejăm şi de ce mai credem că suntem protejaţi, în contra firii, şi pasionali, şi câteodată la fel de indiferenţi.
Expertiza despre ceea ce bântuie şi ne convinge că înţelepciunea (temporală) este coşmarul viselor neîmplinite (temporare), se contrazice şi ne onorează prin indiferenţă. Suntem în controversă cu diplomaţia onoarei şi constatarea evidenţelor, sub forma lor firească, şi amorală, şi tocmai de aceea ne irităm. Câteodată, evidenţele sunt discursuri care pledează în inconfortul personajului care îşi complotează onoarea împrumutată…
***
Omul, ca personaj discursiv, e inconfortabil cu el, când devine neconvingător şi adaptat drepturilor, sub formă sincronă, ca un perpetuu viciu intelectual. Omul acuză ceea ce ştie că i se poate întâmpla. Îşi expertizează sfârşitul prin amânarea vieţii, în afara termenului real şi evident, nu se întâmplă nimic. Chiar dacă ne înşelăm, prin expertizarea bunei-credinţe, tot nu reuşim să fim onorabili, până la sfârşit. Şi, încă ceva: onoarea nu are memorie nesfârşită.
Teoretic, ne lipseşte talentul "agreabil" dintre temporalizare şi statistica răspunsurilor fabricate. Cu desăvârşire ne lipseşte onoarea întrebărilor "funcţionale", atâta vreme cât funcţionăm "onorabil". Teoretic, ne aflăm în pericolul, agreabil, de a nu şti cum să ne însuşim onoarea în care nu se întâmplă nimic. E încă o formă, expresivă şi tolerantă, prin adaptarea, mocnită, a onoarei. Nu ne lipseşte dar s-a lipit, ca un supliment, de partea exterioară de unde ne priveşte ceea ce alţii îşi închipuie că ar fi posibil.
Să ne înţelegem: individualizarea sufletului este suplimentată înafara termenului acordat amintirii şi mereu controversat, din cauza, logică, a confortului din ceea ce ne lipseşte: onoarea. Am spus, odată, nevrozat de teorii înşelătoare şi neputincioase să-şi desconspire impulsurile, că unde se săvârşeşte onoarea, şi încă ceva, ne poate convinge, şi de acolo începe a doua memorie, în onoarea uitării…