Anul trecut, când am comentat cel de-al șaptelea volum al seriei restitutive dedicate de soții Liliana și Ioan Popa nedreptățitului intelectual iluminist Vasile Aaron, pe care l-au repus, prin eforturi stoice, pe un binemeritat loc de frunte în rândul marilor nume ale Școlii Ardelene aglutinate în atmosfera Blajului românesc, vechiul meu cunoscut sibian I. N. Popa m-a încredințat, cu oarecare tristețe, că este pentru ultima dată când apelează la serviciile mele de comentator al cărților puse pe hârtie de domnia sa ori de tandemul familiei. Era un fel de a spune: „Gata! Am pus pușca în cui!”. Am crezut, căci îi știam octogenari, trecuți bine de un prag înalt, zilnic aducător de slăbiciuni, de nedorite împovărări și amărăciuni. 

Deoarece l-am crezut, am avut un mic șoc atunci când în calculator mi-au apărut două texte redactate de acei prieteni rămași la atât de mare depărtare. Le-am privit ca pe un dar primit în Săptămâna Mare, cea a minunatei sărbători care este Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Primul text este semnat de „capul” familiei Popa, iar al doilea de obișnuitul tandem rodat în alcătuirea integralei Vasile Aaron. Voi comenta aici, succint, doar prima lucrare urmând să revin, în scurtă vreme, sper, cu opinii despre cea de-a doua.

Cartea alcătuită de Ioan-Nicolae Popa, purtătoare a unui titlu incitant, COBORÂTOR ÎN ISTORIA SIBIULUI. Despre oameni ziditori, despre felurite năpaste și năprazne, despre spitale și vindecători, m-a făcut să înțeleg cât de puține lucruri știu despre Sibiul vremurilor trecute, despre câtă superficialitate dovedim în judecățile, în opiniile pe care le afirmăm cu superioară convingere și le argumentăm înfocat bazați pe ceva citit, auzit sau bănuit, fără a avea câtuși de puțin dorința de a le pune sub semnul întrebării, de pătrunde în profunzimea problematicii aflate în discuție. Mărturisesc sincer, textul m-a pus în dificultate, căci, precum și autorul, nu sunt istoric, ci filolog. Spre deosebire de mine, care nu am fost interesat în măsură deosebită de amănuntele istoriei burgului de pe apa Cibinului, autorul volumașului s-a aplecat asupra ei pornind de la cercetările făcute de numeroși cercetători, pe care le-a concentrat în pagini demne de atenția tuturor celor dornici să depășească stadiul informațiilor părelnice, bazate pe cine știe ce impresii ori preluate din surse nedemne de încredere.

Spitalul din Sibiu, la 1292

Ca să vă puteți familiariza cât de cât cu substanța acestei istorii alcătuite puțin altfel decât prevăd canoanele construcțiilor istorice uzuale îmi permit să o prezint prin menționarea titlurilor date de autor capitolelor constitutive: Un Argument, lămuritor pentru cei care doresc să afle ceva despre impulsul care l-a determinat pe autor să se aplece asupra subiectului. Un impuls mai puternic decât voința, după cum suna o recentă mărturisire. Un Argument urmat de un succint excurs istoric, Încercare de întoarcere în timp, adică o tentativă de trecere în revistă a trecutului așezării săsești de pe apa Cibinului, cu marcarea momentelor evoluției burgului până pri veacul al XVIII-lea. Capitolul Despre sănătate în vremuri de năpastă constituie, în fond, deschiderea spre miezul subiectului, spre valorificarea informațiilor despre aspecte mai puțin valorificate în istoriile „serioase” ale Sibiului, precum cele despre diferitele încercări prin care a trecut orașul, prin care au trecut oamenii lui în decursul vremurilor. Asemenea lucruri sunt tratate în capitolele Despre grozăviile războaielor, Câte ceva despre calamitățile naturale și nu numai. Se vorbește apoi despre alte lucruri străine majorității sibienilor de azi (excepție atotștiutorii!) în amplul capitolul Epidemiile. Despre Moartea Neagră și apoi în retoricul Oare Sibiul nu a fost afectat de holeră? În capitolul Spitalul orașului-De la adăpost al năpăstuiților la așezământ sanitar este clarificată evoluția acelui așezământ social existent în Orașul de Jos, despre care necunoscătorii scriu cu litere de o șchioapă că era spital, că la 1292 în Sibiu exista un spital. Autorul folosește scrierile unor specialiști în domeniu pentru a putea restabili adevărul istoric indubitabil. Consistentul capitol destinat evoluției așezămintelor spitalicești este urmat de un altul, destinat cunoașterii celor care și-au pus viața în slujba vindecării semenilor: Nu se poate imagina un sistem de sănătate fără medici. Un capitol cuprinzător, bogat în informații, de luat în seamă de oricine, nu doar de specialiști. La fel este și partea despre istoricul farmaciilor înființate în Sibiu , unele cu dăinuire îndelungată; un omagiu adus și acestor instituții atât de importante pentru sănătatea indivizilor și a comunității.

Autorul acordă un spațiu generos prezentării epidemiilor de ciumă, flagelul care a bântuit Europa timp de secole, îndoliind orașele și satele, influențând adeseori cursul evenimentelor politice. Mărturisesc, nu am știut aproape nimic despre această boală cumplită prin pustiitoarea ei amploare. Nu am știut că sibienii au trecut de atâtea ori prin spaimele pricinuite de morbul ucigaș, după cum nu am știut nici de rolul pe care efortul municipalității de a face lucrări de aducere a apei în oraș l-ar fi avut pentru a evita epidemiile de holeră, năprasna venită în locul ciumei. Nu am știut nici de incendiile care au mistuit adeseori părți ale orașului;, nu am știut nici despre cutremurile care l-au zguduit, nici despre trăsnetele coborâtr asupra fortificațiilor, asupra turnurilor de biserici, asupra altor imobile din cetate. În vremea formării mele nu s-a vorbit despre asemenea lucruri nesemnificative. După cum cred că nu se vorbește nici acum!

Istoria Sibiului, reflectată în Diploma Andreeană

Îmi dau seama că am în față o lucrare istorică de o factură deosebită; poate că unii dintre cititorii familiarizați cu maniera clasică a studiilor despre trecut vor avea anumite rezerve față de abordarea secvențială a istoriei orașului săsesc de sub Munții Cibinului, dar și de modul în care autorul a selectat evenimentele asupra cărora s-a oprit. Am avut nevoie de timp, am recitit întregul text pentru a înțelege că nu s-a avut în vedere alcătuirea unei monografii, că subiectul a fost abordat dint-o cu totul altă perspectivă. De aceea am adăugat subtitlul O istorie altfel.

Istoria scrisă de veteranul meu coleg trăitor parcă dintotdeauna în bătrânul Hermannstadt nu poate fi povestită. Trebuie ca ea să fie citită, să fie parcursă cu atenție, căci doar așa cititorul se va putea bucura de bogăția informațiilor pe care cartea le cuprinde, utile și pentru înțelegerea prezentului. Mă voi mărgini aici la a sublinia două lucruri demne de luat în seamă de oricine se va opri asupra textului scris, cu limpezime ca întotdeauna de autorul sibian. 

Primul: I. N.Popa are atitudinea dascălului aflat în fața școlarilor pe care nu dorește să-i lase cu lucruri nelămurite. De aici provine probabil grija pentru a însoți textul cu ample și necesare note de subsol, lămuritoare pentru mulțimea de nume și de evenimente la care se referă. Despre multe nume și despre multe evenimente nu știusem aproape nimic până acum. Consider  că aceste lămuriri sunt absolut necesare, cu atât mai mult cu cât se pare că în vremea noastră elementele trecutului sunt percepute sub semnul tot mai încețoșat al ignoranței generalizate.

Al doilea: Autorul încearcă să ne lărgească viziunea și să ne determine să aprofundăm cele parcurse adăugând în anexe niște texte deosebit de interesante, pentru cei care doresc să le parcurgă. În primul rând este vorba despre documente. Mărturisesc, nu îmi era cunoscut actul prin care orașul ceda unui ordin călugăresc o clădire destinată a fi azil pentru cei aflați în suferință. Actul este lămuritor pentru argumentarea adevărului că nu era vorba de un spital, cum încă susțin unii. Mărturisesc de asemenea că auzisem de ades pomenita Diplomă Andreeană, dar nu-i cunoșteam conținutul, după cum se pare că și bună parte dintre contemporanii români care scriu despre istoria Sibiului nu s-au ostenit să parcurgă acest document fundamental pentru înțelegerea ei. Am învățat cândva că medicul sibian Ioan Molnar Piuariu ar fi tipărit la Cluj un tratat de oftalmologie. Textul reprodus în anexe demonstrează că tipăritura în limba latină era doar discursul profesorului român rostit în fața studenților mediciniști la Cluj, în anul 1791. Nu am știut că exisă tipărit în limba română jurnalul călătoriei făcute în anul 1773de viitorul împărat Iosif al II-lea în Transilvania. Referirile la acest eveniment în textul lucrării și extrasele incluse în anexe mi se par esențiale pentru înțelegerea situației existente în Transilvania epocii. 

Există în anexe câteva fragmente  alese pentru a ilustra capitolul referitor la epidemiile de ciumă, acea molimă cumplită care a fost prezentă ân viața cetății în repetate rânduri, dar despre care noi nu știm nimic, poate doar ca o amintire livrescă. Autorul a inclus aici fragmente din scrieri ale lui Tucidide, ale lui Procopius din Cesareea, ale lui Bccaccio, ale lui Albert Camus, ale lui Ion Ghica, toate evocări ale unor pustiitore manifestări ale „morții negre”, precum au fost unele din Grecia anticității, din Florența Renascentistă ori din Bucureștiul fanariot. Nu mai știu care dintre cărțile amintite îmi erau cunoscute, poate doar Decameronul și evocarea pusă pe hârtie de Ion Ghica. Profesorul sibian se îngrijorează că reacția unor cititori la întâlnirea cu aceste adausuri ar putea fi de refuz/de respingere. Suflet bătrân cum sunt, iubitor de slova tipărită, eu cred că a procedat bine întorcându-ne spre un trecut din care vedem că, afirmă autorul, în esență oameni nu s-au schimbat de la începutul lumii, schimbându-și numai spoiala. Prezența acestor texte devenite clasice nu este un evident îndemn să citim și altceva decăt așa-numitele „cărți de dezvoltare personală”. Ar putea fi doar o nerostită sugestie. Eu cosider că incluzând asemenea texte în anexele cărții despre care am scris ne îmbogățește pe fiecare dintre noi cititorii. În cosecință, afirm cu toată convingerea că demersul autorului este justificat și benefic, pe deplin potrivit acestei istorii altfel care m-a bucurat și pe care o recomand sincer, din postura mea de bătrân dasăl nutrit atâta amar vreme cu învățătura din slovele tipărite. 

Ioan I. Lazăr