Această poveste a ajuns la noi printr-un e-mail trimis pe adresa redacției. Un mesaj greu de citit și imposibil de ignorat.

Într-o dimineață toridă de iulie, în fața unei școli din Sibiu, doi copii stăteau nemișcați lângă gard. Țineau în mâini o pancartă improvizată, pe care scria cu litere mari și tremurate: „MAMI, TE IUBIM.” Nu era un gest simbolic. Nu era parte dintr-o campanie. Era un strigăt sincer, venit dintr-o rană veche.

Povestea lor începe în urmă cu mai bine de zece ani. Mama i-a părăsit pe când erau foarte mici. A plecat din Cluj și s-a mutat la Sibiu. De atunci, copiii au crescut doar cu tatăl lor. Fără vizite, fără telefoane, fără un „Noapte bună” spus de o voce caldă la capătul patului. Doar tăcere.

Fetița – acum adolescentă – a rămas mereu cu imaginea acelei despărțiri: în gara din Dej, plângând cu mâinile întinse, strigând „Mami, ia-mă cu tine!” Mama însă și-a întors spatele și a plecat ținând mâna unui alt bărbat.

Săptămâna aceasta, copiii au aflat din întâmplare că mama lor, care între timp a devenit profesoară, urma să susțină examenul de titularizare la o școală din Sibiu. Tatăl lor a decis să-i însoțească.

Au călătorit o noapte întreagă cu trenul. Ajunși în fața școlii, au așteptat patru ore. Cu emoții. Cu speranță. Cu gândul că poate, de data aceasta, mama îi va vedea altfel. Că le va răspunde iubirii.

Dar atunci când a ieșit din școală și i-a văzut, reacția nu a fost cea a unei mame care își regăsește copiii. A fost rece, aproape ostilă:
„Ce căutați aici? Nu am timp de prostiile voastre.”
Și a plecat.

Fata s-a prăbușit în plâns pe trotuar. Tatăl i-a strâns în brațe pe amândoi. Nu mai era nimic de spus. Acest mesaj primit pe adresa redacției nu caută să acuze, ci să arate că uneori cele mai sincere gesturi de iubire rămân fără răspuns. Și că suferința tăcută a unor copii nu încetează doar pentru că au crescut.

E o mărturie despre absență, dar și despre prezență. Despre o mamă care n-a vrut să fie acolo, și un tată care nu a plecat niciodată.