Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Nu am admiraţie şi nu depinde de mine, şi nu-mi pasă, dar continuăm să existăm şi să ne destrăbălăm într-un montagne-russe cu rotaţia inversată a pierderii timpului. În viteza de croazieră a gândurilor refulate nu există haltă sub cerul imoral în care se reflectă "normalitatea" cu susul în jos sau, s-ar putea să existe ceva provocator, după cum ne recomandă intuiţia şi, parţial logica. De fapt, nu avem nimic la îndemâna precedentului incoerent, ca stare de cuplare cu morala universului golit de intimitate-pentru a ne oferi efecte şi senzaţii. 
Temperatura cerului de sub noi nu ne înseninează privirea, chiar dacă suntem flotanţi gravitaţionali şi temporari între polii abstracţi ai planetei. Nu cred că se impune o insistenţă asupra subiectului, din moment ce "trăim" cu prejudecata deghizării formei destinate, în care nu ne recunoaştem. Oricând se poate presupune că am pierdut sensul gândirii incipiente, cândva primordiale…
***
Admir, fără tentaţiile provocatoare ale memoriei, impostura timpului prin iniţierea sau "introducerea" în enigmaticele identităţi ale conturului nostru, prea lenevit pentru demersul de durată a modelului în care ne complicăm să pozăm. Sub cer, toate culorile au gust de mătrăgună. Deasupra, spectrul cerului e o hologramă în care se cufundă bezna într-o relaţie organică cu spaţiul de sub noi. Rătăcim, cu ochii jemanfişismului autohton, între impostazele celor ce nu admirăm şi nu admitem, şi rătăcim dincolo de orbite, şi orbecăim prin albeaţa ochilor întristaţi între cele două ceruri din bătătura nopţii dintre pleoapele cusute. 
Totuşi, ne admirăm în ansamblul panoramic al "vederii laterale", dar nu ştim să ne exprimăm la o distanţă mai mare de un cot. Cu prestaţii de fachiri somnambuli nu reuşim să privim dincolo de ochiul fix care ne supraveghează nuanţele şi ne suprapune uzanţelor, din moment ce privim "golul" vidului nedestupat. Poate admirăm până unde se duce onestitatea dintre privire, ca formă de revoltă la maturitate şi argumentul orbirii, ca formă de acceptare a miopismului politic. Nu vedem oportunismul din partea cealaltă a lentilei de contact cu ceea ce nu ne priveşte. Să vedem până unde ni se permite înseninarea, ar mai fi încă o probă de orbire colectivă. 
Nu admir, dar îmi pasă, ceea ce este tardiv. În această ordine eclectică şi cameleonică, nu ştim încotro şi dincotro ne privim, din moment ce nu avem varianta de rezervă a ochiilor întredeschişi…