Avem o datorie în soluţionarea destinului colectiv. Unii ne colectivizează prin voturi, alţii se ascund în propriul lor plămân naţionalist şi de ce mai respirăm dacă nu ne soluţionăm destinul, asumat până la capătul unde încercăm să ne decidem? O senzaţie colectivă, ca un moment destinat uitării-dinainte de a fi fost configurat – e aceeaşi destinaţie, dinspre partea cealaltă a realităţii: am uitat când ne-am răzgândit, în folosul democraţiei cu destinaţie.
Să nu aşteptăm că mâine-poimâine ne-am stricat şi ne-am mascat, şi am crezut că ieri-alaltăieri s-a rezolvat ceea ce devenise obsesia trecutului. Prin definiţie, incertitudinea e o obsesie. Ce intuiţie îţi mai poţi permite, dacă totul nu mai este instinctual? Ceea ce ai crezut are obloanele trase, pe interior. Nu există alţi ochi înăuntrul-dinafara destinului de unde, încă, ne privim. Sau, ne privatizăm, prin încă o "naţionalizare" a destinului…
                                                              ***
Întâmplarea istoriei noastre e aceeaşi formă în care imaginaţia e doar încă o perspectivă şi acelaşi vot "întâmplător" de subtil. Încă nu credem în imaginaţia creativă (dintr-o imaginaţie paralelă) şi care se ascunde între parantezele dintre graniţe mai mult sau mai puţin luate cu asalt de migranţii dinafara Europei interzise. Am ajuns să mă satur de tandemul Austria-Olanda, tendenţios suplimentat de Suedia şi în tautologie cu propriile lor democraţii protectoare. Întâmplarea face să nu mă convingă nici obsesia Occidentului, nici obsesia curăţeniei din istoriile unor ţări colaboraţioniste şi aflate, şi trăitoare, în parametri derivaţi dintr-un război nu prea învechit. Aşa se face că, pentru unii, imaginaţia are forma destinului interzis. Alţii ne complică sensul istoric, unde chiar noi am mixat geografia colectivă, haşurată sub forma parcării cu plată a destinului variabil. Avem soluţii, din moment ce destinul nu este ploaie de vară, nici iarna nu este democraţie în deşert. Avem soluţii şi ne sabotăm anotimpurile dintre destinele neîncepute, şi comprimate într-un vot răutăcios, din umbra unui fals imperiu "naţionalizat" prin cadenţă colectivizată.
Ne protejăm, dinafara perimetrului unde se experimentează o fostă Europă, cu frontierele impuse dinaintea destinului. Improvizăm, dar parcă nu mi-aş improviza destinul. Ar fi interesant, dar nu e plauzibil: naţionalizarea realităţii e încă o perspectivă uitată. Interesant e locul unde baţi cuiul destinului, dacă ajungi să înţelegi naţionalizarea sfârşitului, între cărămizi învechite.
Interesant, dar nu e plauzibil să mergi până la capăt, din moment ce realitatea e doar o formă de exprimare a spaimei, neînţelegerii compromisului, tăcerii şi "sfârşitului" uitat, şi de nerecuperat, şi tocmai de aceea ne trece vremea: e o formă, suplimentară, a democraţiei poporului dintr-o exprimare politizată. Interesant e că poporul "acela" e doar un gerunziu al celuilalt popor, care nu-şi finalizează respiraţia în acelaşi plămân de împrumut. Unde se împlământează o sugestie, nici umbrele nu au destin. E refacerea sensului unui detaliu dinafara noastră, când încercăm să fim convingători. Detaliile sunt mincinoase şi nici nu ne conving destinul…