lui Tudorică

În seara asta, România oftează. E posibil ca gradul de insomnie al Țării să crească. Copiii se pregătesc de ultima sută de…centimetri până la examen. Un Examen majuscular pentru marea majoritate dintre ei. E visul lor. De acolo, din borna de Liceu și apoi din Bac, li se trasează oarecum mecanic viitorul. Așa i-am învățat. Că totul depinde de examene. O fi așa? Dacă îi priviți cu atenție veți vedea că, de fapt, contează tot ceea ce v-au dăruit. Inclusiv efortul acesta de a învăța să nu vă facă de rușine. Și merită să-i îmbrățișați că au făcut efortul de a se ține în priză, căutând să-și alimenteze curajul. Au făcut spectacole de final de studii – am văzut și la grădi și la clasa a IV-a – și și-au îmbrățișat emoționat profesorii. Inclusiv pe aceia care nu i-au marcat neapărat pozitiv în viețile lor de până acum. Au sperat să poată trage de timp cu veselia lor, să atragă de partea lor bucuria părinților și profesorilor. În parte le-a reușit, ne-au făcut pentru o vreme să ne aducem aminte de propriile examene pe care, în mare parte, le privim, de departe, zâmbind încurcați. Am trecut prin destule în viață ca părinți, nu-i așa, și în momentele grele, unele privindu-i chiar pe copiii despre care vorbim la vremea de Examen, starea lor de sănătate ori fericire, nimic din ceea ce a făcut subiectul vreunui examen, fie el și de doctorat, nu ne-a scos la liman la vremea furtunii din suflet prin care am trecut. Așa este și acum. Sigur vor răspunde sau nu la problemele propuse, sigur vor trăi la intensitate examenul. Poate cei mari să ascundă mai bine emoția, dar pe cei mai mici, pardon, mai tineri se citește pe chipul lor impresionarea dinaintea unui prag hotărâtor. Ca om al Bisericii vă rog să le spuneți că suntem cu toții, „men in black” cum ne spun ei – și am ales cea mai dulce dintre porecle – alături de ei și că ne rugăm să fie bucuroși la finalul examenului și să vă fie bucurie. Vor descoperi cei mari că vor avea astfel de examene în Facultate în fiecare anotimp de sesiune, iar ceilalți vor constata că nici liceul ori colegiul nu-i lipsit de complicații și viraje periculoase. Dar acum, suntem toți o Românie îngenuncheată de drag și din respect pentru ei. Ne rugăm. Să nu le fie frică și tot ce s-a investit în ei – și nu, nu mă refer aici la meditații – să dea rodul verii. Iar dacă nu iese totul cum își doresc, să știe că suntem aici, lângă ei. Că rămân ai noștri și nu ne rușinăm decât de noi, o societate prea ades preocupată să dăm bine în cifre și prea puțin atentă la nevoile lor. Vom învăța. Iară și iar, cu fiecare generație. Știm că în miezul Examenului stau copiii. Ei sunt miez de nădejde și drag. Priviți spre Răsărit, la doar 1000 de kilometri și veți înțelege cât de important este să ne creștem copiii în pace și în cultura respectului pentru ei înșiși. Sper să învățăm toți că altfel nu se poate!