(n.1558, Drăgoeşti-Vâlcea-d. 9 august 1601, Turda-Câmpia Turzii)  
   Un posibil răspuns, la o întrebare veche de multe secole. Era în noaptea de sâmbătă spre duminică, a zilei de 9 august, a anului 1601. Oştirea română îşi avea tabăra instalată pe o imensă pajiște înverzită din apropiere de Turda și de Câmpia Turzii, iar cortul domnitorului se afla în mijlocul ei. Împăratul de atunci al Imperriului Habsburgic, de care aparţinea şi Transilvania, era Rudolf al II-lea, cu reşedinţa la Praga. În acea vreme Voievodul Mihai „guverna” o mare parte din ţinuturile Ardealului, împreună cu trimisul împăratului, nimeni altul decât generalul Gheorghe (Giorgio) Basta (1550-1607), italian, de origine albaneză, vestit pentru firea lui îngâmfată, ca şi pentru cruzimea faptelor sale. 

Curând, după legendara bătălie de pe câmpia Şelimbărului sibian, din toamna anului 1559, câştigată de oştirea lui Mihai împotriva trupelor principilor şi grofilor maghiari conduşi de cardinalul papal Andrei Bathory, cei doi se vor afla, în repetate rânduri, în situația de a deţine puterea absolută asupra întregului Ardeal. Urmează două importante bătălii: Cea de la Mirăslău-Aiud, din 18 septembrie 1600, câştigată de armatele austriece, împreună cu nobilimea maghiară răzvrătită, și cea victorioasă a lui Mihai și Basta, de la Guruslău-Zălau, din 3 august 1601, după care principele Sigismund Bathory este alungat de la conducerea Transilvaniei. Cu sau fără ştirea împăratului, Basta unelteşte uciderea voievodului român. Aşa reiese, atât din romanul „Sarkanyfog” („Dinte de zmeu”), al istoricului Passuth Laszlo, cât şi din unele scrieri ale maghiarului Szamokozi (1565-1625), acesta bazându-şi argumentele pe spusele unor martori oculari. Astfel de date şi fapte importante, referitoare la toate amintitele episoade, găsim trecute şi în lucrarea  „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, semnată de academicienii Constantin şi Dinu Giurescu, tatăl şi fiul.  Așadar, în acea noapte (cea din 8 spre 9 august 1601), generalul Basta cheamă la el câţiva locotenenţi-mercenari italieni şi valoni, conduși de Jakobus Beaur, poruncindu-le să-l ucidă pe Mihai. Ajunşi în tabăra acestuia, viitorii asasini-plătiţi îşi vor motiva grabnica şi neaşteptata lor sosire cum că ar avea intenţia să treacă de partea lui, pentru a-l sprijini să cucerească Cetatea Făgăraşului. Bucuros să audă astfel de vorbe şi promisiuni, ospitalierul voievod îi pofteşte în cortul său. O greşeală capitală. Și care se va dovedi fatală. Fiind neînarmat, într-o clipă de neatenţie unul dintre „musafiri” va străpunge pieptul lui Mihai cu sabia, iar cei din prejma lui vor descarca două focuri de armă în trupul său, după care îi vor tăia capul cu propriul lui paloș de voievod. Cei veniţi, prea târziu, în sprijinul lui au fost şi ei ucişi, după care asasinii prădează cortul, comportându-se precum tâlharii la drumul mare.  Aceasta pare a fi cea mai plauzibilă descriere a sfârşitului tragic, prin trădare, a bravului domnitor Mihai Viteazul. Se spune despre el că ar fi ştiut să vorbească limba maghiară destul de bine, dovadă că în armata lui au luptat mii de secui din Ardeal, nemulţumiţi de guvernarea principilor proveniţi din familia Bathory. Curând de la acea tragică întâmplare, capul său va ajunge în Ţara Românească, fiind „furat” de un oştean român și va fi înmormântat, din porunca lui Radu Buzescu, la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, pe lespedea mormântului său fiind aşternute următoarele cuvinte:  „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, Marele Voievod, ce au fostu, domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei”.  În semn de aleasă cinstire şi aducere aminte, în anul 1977 a fost înălţat un obelisc în apropierea mormântului său. Pictori contemporani cu Mihai-Voievod, între care şi gravorul curţii imperiale, îl înfăţişează pe domnitor în toată măreţia şi frumuseţea lui. Vor face acelaşi lucru, mult mai târziu, câțiva pictori români vestiţi, între care Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman şi Constantin Lecca. Iar în toate provinciile istorice ale ţării, în principalele lor oraşe, precum şi în locurile marilor bătălii, stau de veghe statui şi monumente dedicate memoriei Voievodului-Erou al neamului românesc!  Notă:  Ce tristă şi regretabilă întâmplare că frumosul și fălosul Sibiu-Hermannstadt, nu are expus bustul cu chipul acestui viteaz voievod unificator de ţară. Tot așa cum nu îl are  nici pe cel al lui Avram Iancu, lucrare sculpturală dezvelită și sfințită  în incinta îngrădită și păzită a Academiei a Forțelor Terestre ”Nicolae Bălcescu!

Ioan Vulcan-Agnițeanul