Manifestările dedicate anului 2023 – Timişoara capitală culturală euro­peană – s-au încheiat re­cent, nefiind publicate, încă, comparaţiile cu progra­mele capitalelor culturale europene – Veszprém-Ba­laton (Ungaria) şi Eleusis (Grecia), dar nici cu re­zultatele manifestărilor care s-au desfăşurat în programul Sibiu, capitală europeană – 2007. În lu­crarea scriitorului Gheor­ghe Jurma „Descoperirea Banatului” (1994), un ca­pitol este dedicat istoricului Nicolae Iorga; reproducem din introducere: «Ultima carte publicată de Nicolae Iorga, înainte de tragicu-i sfîrşit, a fost Observaţii şi probleme bănăţene. Car­tea începe abrupt cu pre­cizarea: „Istoria Banatului nu s-a scris până acum”». Oferind sugestii pentru investigaţie, Iorga consi­deră că importante docu­mente nu sunt cercetate, concluzionând:  „Astfel se unesc, aici ca şi pretu­tindeni aiurea, repre­zintanţii tuturor provinciilor româneşti pentru a face o operă pe care n-am putut decît s-o schiţăm în linii generale, şi pentru un singur ţinut, uşurînd prin această sinteză lucrările de amănunt care este de nădăjduit că vor veni cîndva de la tineretul ce se ridică”.

Pentru toţi cei care do­resc să descopere „Timi­şoa­ra profundă”, îi invităm să lectureze acest ultim articol despre o perso­nalitate care a marcat dez­voltarea României. Vizi­tând Timişoara, am avut onoa­rea şi plăcerea de a vizita frumoasele clădiri ale Po­litehnicii, aici, cunoscându-l pe prof. univ. dr. Mircea Ovidiu Bărglăzan (n.10.11. 1939, Timişoara), fiul acad. Aurel Bărglăzan. Domnia sa mi-a pus la dispoziţie o serie de lucrări şi fotografii ale tatălui său, toate aces­tea urmând să se consti­tuie într-o lucrare mono­grafică dedicată distinsului savant, născut la poalele Negoiului, în „Ţara Oltului”.

Răsfoind presa sibiană, referinţele la prof. Aurel Bărglăzan sunt minime, fiind consemnată naşterea în satul Porumbacu de Sus, în 27 martie 1905, lo­calitate unde urmează şcoala primară (1911-1915). Liceul îl începe în Sibiu (1915-1917), conti­nuând studiile la Liceul Sf. Vasile din Blaj (1916-1917) şi la Liceul Andrei Şaguna Braşov (1917-1919), fiind întrerupte, pentru a le finaliza la Sibiu, în 1923. Între 1923-1928, urmează cursurile Secţiei de Mecanică şi Electricitate, la Şcoala Politehnică din Timişoara, unde a avut parte de îndrumarea unor distinşi profesori care au ştiut să formeze caractere puternice „necesare elitei conducătoare ale unei Românii, devenită după primul război Mondial, putere europeană de dimensiuni medii”. Lucra­rea de diplomă – elaborată cu colegul său Octavian Smigelschi, în 1928 – avea titlul „Studiul unui canal navigabil Dunăre-Marea Neagră”, vastitatea temei şi modul ştiinţific de abor­dare recomandându-l pentru cariera universitară. Prezentăm succint conţi­nutul acestui studiu, cele cinci capitole fiind struc­turate: 1.Canalul navigabil (traseul canalului, studiul geologic al traseului, pro­filele transversale ale canalului, captarea, bazi­nul de decantare, ampla­samentul centralei hidrau­lice, eclusele, vărsarea în Mare, devizul canalului); 2.Studiul hidraulic (studiul hidraulic al Dunării, ener­gia hidraulică disponibilă); 3.Costul de producţie şi rentabilitatea amenajării (ipotezele considerate, capitalul ce revine navi­gaţiei, costul de instalaţie al amenajării de forţă mortice, costul de produc­ţie); 4.Repartizarea ener­giei produse (energia necesară oraşelor, energia necesară industriilor ce s´ar crea, energia necesară desecării terenului inun­dabil); 5.Soluţiunea alea­să (alegerea ipotezei, alegerea mărimii cen­tralei, costul de producţie şi rentabilitatea soluţiei admise, viteza maximă a apei în canalul navigabil, canalul de evacuare, pan­tile de fund ale canalului, planul hidraulic definitiv, alegerea turbinei şi a nu­mărului de unităţi, părţile amenajării, alternatorul şi aparatura electrică; Înche­ere, Bibliografie. Problema viitorului canal consta în evitarea dragării perma­nente a canalului Sulina, majoritatea aluviunilor depuse în Deltă, fiind aduse de Siret, Prut şi Ialomiţa. Soluţia propusă de cei doi studenţi era construcţia unui canal, amplasat în amonte de aceşti afluenţi, traseul ales fiind între Cernavodă şi Constanţa, fiind foarte puţin diferit faţă de cel realizat câteva decenii mai târziu. Canalul proiectat avea lungimea de 58 km, profil trapezoidal, adânci­mea medie de 8 m şi lăţimea de 100 m. Înainte de vărsarea în Marea Nea­gră (la 16 km) era prevă­zută o C.H.E. dotată cu 7 turbine axiale, dimen­siunile acestora atingând diametru de 6 m. Cunos­când logo-ul interbelic „Prin noi înşine”, în lu­crare se preciza: «Tendinţa tuturor statelor mari şi în special a celor riverane, în toate timpurile, de a pune stăpânire sau quasi-stă­pânire pe gurile Dunării, ne-a condus în mod fatal la crearea diferitelor comi­siuni internaţionale, cari au fost şi sunt într-o anumită măsură jenante pentru comerţul nostru. Toate aceste dificultăţi vor fi înlă­turate prin crearea unei noi ieşiri la Marea Neagră … care ar duce la rezolvarea în mod favorabil, pentru noi, a complexului de pro­bleme politico-economice expuse mai sus». A fost asistent şi profesor, după ce – în 1940 – a susţinut teza de doctorat cu tema „Trans­formatorul hi­drau­lic”. A condus Catedra de maşini hidraulice şi Facul­tatea de Mecanică Timi­şoara, timp de 15 ani, până în ultima zi a vieţii sale, conducând şi Secţia de Maşini Hidraulice din cadrul Bazei de cercetări ştiinţifice din Timişoara a Academiei R.P.R., dezvol­tând relaţii de colaborare cu multe instituţii de cercetare din străinătate. Cercetătorul şi inginerul Aurel Bărglăzan a fost onorat cu distincţii impor­tante: Ordinul Coroana Ro­mâniei în grad de cavaler, medalia Centenarul Rege­lui Carol I, Premiul de Stat, Medalia pentru Pace şi mai multe Ordine ale Muncii.
În 1955, a fost ales membru corespondent al Academiei R.P.R., alături de Remus Răduleţ (şi alţii), membrii titulari fiind Nico­lae Vasilescu-Karpen, Con­stantin Budeanu, Corneliu Miklossi şi Traian Negrescu. În 2005, Univer­sitatea Politehnică Timi­şoa­ra sărbătoarea „un centenar de la naşterea primului bănăţean, care a devenit membru al Aca­demiei Române”, „Re­naş­te­rea bănăţeană” (nr. 4611, din 21 martie 2005) relatând „Moştenirea academică”: «… Profesor de renume al învăţămân­tului politehnic timişorean, Aurel Bărglăzan şi-a adus o contribuţie decisivă la cercetarea din domeniul tehnico-hidraulic, „urmele” activităţii sale ştiinţifice putând fi întâlnite, astăzi, la marea majoritate a hidro­centralelor româneşti». Pe parcursul celor 31 de ani de activitate, a publicat peste 100 de articole cu caracter ştiinţific, fiind memorabile şi cugetările sale: „Calităţile omului de ştiinţă trebuie să fie: independenţa gândirii, curiozitatea intelectuală, perseverenţa în muncă, dorinţa de afirmare pe tărâmul ştiinţei, dorinţa de a transmite spre industrie rezultatele cercetării şi a contribui astfel la propă­şirea neamului său” – „Nu există probleme epuizate ştiinţific ci numai oameni epuizaţi de probleme şi depăşiţi de timpul pe care îl trăiesc. O remarcabilă teză de doctorat se poate elabora chiar studiind un chibrit. Totul depinde de numărul de idei originale prezentate şi de valoarea lor pentru practica indus­trială” – „Da, talentul este un dar înnăscut. Dacă însă acesta nu este perma­nent cultivat prin studiu, muncă asiduă şi gândire creativă, posesorul talen­tului va trece prin viaţă complet anonim”. Aici se cuvine a aminti şi un articol apărut în publicaţia „Re­naşterea Bănăţeană”: „Sperăm ca în viitor să nu fim nevoiţi să apelăm la specialişti din alte ţări”: «Şcoala politehnică timişo­reană, recunoscută mult peste graniţele ţării, şi-a datorat această recunoaş­tere în primul rind cadrelor didactice de prestigiu pe care le-a avut, … ». Nu în­tâm­plător, în curtea Facul­tăţii de Mecanică, s-a ridicat grupul statuar în bronz – în vecinătatea bustului lui Traian Lalescu – Mari oameni de ştiinţă: Ştefan Nădăşan, Cornel Micloşi şi Aurel Bărglăzan.

În satul natal, Porum­bacu de Sus, am regăsit uşor monumentul funerar al părinţilor lui Aurel Băr­glăzan: tatăl, Nicolae Băr­glăzan (12 septembrie 1869 – 3 iulie 1940) fiind preot 45 de ani în Biserica Sf. Nicolae (1894-1939), iar mama – Marta Bărglă­zan, născută Frâncu (4 mar­tie 1878 – 19 aprilie 1963). Mulţumesc preotu­lui paroh Marian Ioan Iaru – parohia Porumbacu de Sus-Apus şi redactorului Dan Frâncu (corespondent Tribuna), pentru tot spri­jinul în elaborarea docu­mentaţiei fotografice.

Vă invităm să redesco­periţi satul despărţit în două de râul Porumbac; despre locuitori, Ştefan Meteş con­semna, din conscripţiile sec. al XVIII-lea: «… în pădure se pot îngrăşa circa 300 de porci, … Sibiul e la o depărtare de 3 mile, aici negustoresc cu lemnele prefăcute prin meşterii lemnari: rotari, butnari, cu cele de foc, asemenea şi cu alte lucruri. Satul n´are nici un venit. Datorie nimic; pescuitul şi crîşma sunt ale domnului de pământ. Scu­tiţi sunt 4 preoţi, judele sa­tului şi decurionul boierilor, care numai ˝ porţie plăteşte …». În lucrarea „Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului” sunt prezentaţi preoţii, cei şapte boieri (decurioni, între care îl regăsim pe Todor Esca), iobagii (glăjari şi villicus), văduvele iobagilor, zilierii, 3 vagabonzi şi 11 zilieri refuzaţi de judecători. Astăzi, satul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, poate chiar în pofida dorinţei exprimate public de cea mai cunoscută „fiică a satului”, Andreea Esca: „Nu vrem ca cineva să adu­că oraşul la ţară!”, puţini porumbăceni cunos­când personalitatea fiului preotului Nicolae Bărglă­zan. Lecturând discursurile de recepţie în Academia Română, am regăsit lucra­rea „Evoluţia culturii ştiin­ţifice în România” (1913), autor dr. I.Simionescu; din care reproducem:

«… În evoluţia culturală a omenirii, ştiinţa se arată în ultimul rând. Dintre cele nouă muze ale Grecilor, nici una nu e patroana ştiinţei, căci Urania e mai mult închipuită pentru contemplarea cerului plin de taine decât pentru cu­noaşterea locurilor apro­piate omului. (…) Cultura e însă ca şi vântul; ea se răspândeşte departe de centrul unde a luat naştere. Stelele pe cer nu apar toate deodată; rând pe rând se aprind până ce dau podoaba nopţii senine. (…) Omul de ştiinţă nu era lăsat să se ţie numai de preocupările problemelor înalte, căci nu putea rămânea străin de mediu. Activitatea lui trebuia să fie împărţită; avea datorie către instituţia la care slujia, către doctrina ce-i era dată în samă, dar întunerecul din juru-i îi cerea îndepli­nirea unei datorii şi către mulţime. De aici sfărâmi­ţarea muncii sale, gândirii sale, discontinuităţi cari provoacă durere, căci pute­rea slabă a individului celui mai tare nu era în mă­sură să satisfacă toate ne­voile spre cari era chemat. Cei mai cu vlagă, mai curajoşi în luptă, pu­teau, cu folos, să-şi împartă activita­tea, producând câte puţin în toate direcţiile; alţii, mai uşor influenţaţi de lipsa unui mediu susţinător la lu­cru, cel mult găsiau în­demn pentru lucrări de vulgari­zare; în sfârşit, mai rar, alţii, firi poetice, trăiau în lumea închipuită a centrelor de peste graniţă şi continuau cu îndârjire să lucreze pâ­nă´n ultima clipă a vieţii».

Au trecut peste opt decenii de la stingerea din viaţă a marelui savant Nicolae Iorga! S-a scris istoria Banatului? … dar a Sibiului? Cu speranţa că cele opt articole dedicate Timişoarei au reuşit să trezească interesul citito­rilor pentru cunoaşterea primelor două capitale culturale europene din România, vă invităm să vă abonaţi la singurul cotidian sibian, care vă prezintă istoria românilor şi a patri­moniului material şi ima­terial moştenit!

La mulţi ani!

Marius HALMAGHI