În urmă cu ceva vreme, un amic îmi dădea asigurări că vremea în care trăim acuma nu mai este favorabilă eroilor. Probabil, în viziunea sa, timpurile ar trebui să plămădească pe eroi. Este tot așa de adevărat că eroul trebuie să înțeleagă epoca în care trăiește și să-și aleagă idealul pentru care să lupte din răsputeri, până la sacrificiu, pentru împlinirea lui. Erou este individul care se jertfește și triumfă în numele unui ideal care, odată însușit, nu trebuie să-l părăsească sub nici un chip.

Anii își scutură uitarea peste faptele mari ale trecutului. În istoria neamului românesc a existat și mai există, cu tot dreptul, un cult al marelui erou de la 1848, Avram Iancu, luptător cu fapta pentru libertatea neamului, ilustrând, poate, cea mai frumoasă pagină de glorie din istoria neamului. Avram Iancu și-a iubit neamul cu o forță sufletească aproape mistică, meritând din plin toată cinstea și recunoștința noastră a tuturor. Rămân celebre cuvintele istoricul Nicolae Buta care afirma: „În evoluția sufletească a mulțimilor smerite, legate de glie prin lanțurile iobăgiei, apariția luminoasă a unei figuri legendare este întocmai ca o străfulgerare de-o clipă în întunericul nopții, este un luminiș de raze în lumea nădejdilor ce se aprind în pragul schimbărilor mari”. Ne plânge în suflet povestea lui, cea mai frumoasă legendă din istoria neamului românesc.

Veacul al XIX-lea a fost, fără îndoială, proba de foc, a naționalităților. În prima jumătate a acestui secol, popoarele europene au ieșit scăldate de lumina conștiinței naționale moderne. În februarie 1848, la Paris, izbucnește revoluția care avea curând să cuprindă Viena și Budapesta. Aici, în capitala ungară, Kossuth devenise stăpân al situație, postură din care se adresa Angliei și Franței, solicitând sprijiul acestora în mișcarea de eliberare a naționalității ungare de sub dominația habsburgică. Celebrul cuvânt de ordine lansat de conducerea revoluției ungare: „Uniune sau moarte!” determină o dârza rezistență a românilor transilvăneni. Pe 25 martie 1848, Simion Bărnuțiu lansează o proclamație către poporul ardelean, un adevărat semnalul al luptei împotriva unirii. Urmează, cronologic, data de 3/15 Mai 1848, care reprezintă una din zilele mari ale istoriei noastre , atunci când se reacționa încă o dată tendinței dușmane de a uni Ardealul cu Ungaria; este ziua redeșteptării conștiințelor românești din Ardeal. În vreme ce, bunăoară, ungurii la 1848 urmăreau o dreptate maghiară, exclusiv maghiară, cei patruzeci de mii de țărani adunați pe Câmpia Libertății cereau o dreptate umană declarându-se gata să lupte, să sufere și să moară pentru e acest deziderat. Hotărât și plin de încredere în justețea drepturilor românilor, „Craiul Munților” afirma cu acest prilej: „Fraților! Hristos a înviat! Libertatea a înviat! Suntem mulți ca cucuruzul |sic!| brazilor; Dumnezeu este cu noi!”

Mișcarea care a început cu momentul Adunarii Naționale de la Blaj și care a sfârșit cu sângeroasele lupte ale lui Avram Iancu, „regele moților”, era însuflețită de verbul de foc al lui Simion Bărnuțiu. Discursul acestuia reprezintă o admirabilă justificare a istoriei noastre naționale, în care se spune: „Aduceți-vă aminte, atunci, că vă strigă din mormânt străbunii noștri: Fiilor, noi încă am fost nu numai o dată în împrejurări grele, cum sunteți și voi azi; noi încă am fost înconjurați de neamici în pământul nostru, cum sunteți voi astăzi, și de multe ori am suferit doară și mai mari rele decât voi; fost-am cu goții dar nu ne-am făcut goți; fost-am cu hunii dar nu ne-am hunit; fost-am cu avarii și nu ne-am avarit; fost-am cu bulgarii, și nu ne-am bulgărit; cu ungurii și nu ne-am ungurit, cu sașii și nu ne-am nemțit. Așa este, fiilor! Nu ne-am ungurit, nu ne-am rusit, nu ne-am nemțit; ci ne-am luptat ca români pentru pământul și numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s-a născut… rămâneți credincioși numelui și limbii noastre”.

La marea adunare națională de pe Câmpia Libertății, convocată de Andrei Șaguna și episcopul Ioan Lemeny, iau parte peste 40 de mii de oameni, de pe arialul întregii provincii dar și personalități marcante ale spiritualității românești din Principate, printre care Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Ioan Heliade Rădulescu. Deciziile statuate cu acest prilej au rămas în vigoare până la Unirea cea Mare din 1918, drept revendicări permanente ale românilor ardeleni. După marea adunare de la Blaj, un preot din Mădărașul de Câmpie afirma următoarele: „Ardealul nu mai e Ardeal, ci ROMANIA!”. Adunarea de la Blaj a fost hotărâtoare pentru ținta noastră politică.

Evenimentele se precipitau în vara și toamna anului 1848. Ardealul a fost împărțit în cincisprezece legiuni aflate sub conducerea unui prefect. Prima legiune , cea a Câmpenilor, din Munții Apuseni, a fost încredințată lui Iancu care se plasează în fruntea moților, conducând revoluția ardelenilor. Luptele de la Abrud, Aiud, Alba Iulia și Fântânele, sunt tot atâtea victorii ale românilor aflați sub directa coordonare a Craiului munților. Sub conducerea lui ardelenii s-au ridicat la acțiuni uriașe arătând occidentului civilizat cea mai desăvârșită deșteptare națională, o dovadă convingătoare a celui mai viu interes pentru atingerea doleanțelor culturale și economice dictate de necesitățile civilizației umane.

Finalul este bine cunoscut: austrieci vor abandona toate promisiunile făcute românilor, cei care i-au spijinit în lupta contra ungurilor. Complet descumpănit de perfidia Casei de Habsburg, Avram Iancu cel care refuzase ori ce fel de recompense personale din partea austrieicilor, va trăi însingurat, bătând munții încă două decenii pînă când moartea îl va răpi din sânul poporului în slujba căruia s-a angajat cu trup și suflet, pe care l-a iubit atât de mult și cu ale cărui idealurile s-a identificat. La sfârșit, mintea i s-a întunecat sub povara ingratitudinii imperiale. Marele erou național Avram Iancu ale cărui minuni de vitejie le povestesc astăzi cântecele folclorului românesc, a fost înșelat în așteptările sale. Amărât în sufletul lui de ticăloșia austriacă, insultat și pălmuit de zbirii stăpânului austriac, aflat într-o continuă melancolie, i se părea că-și vede numai umbra făpturii sale de odinioară.

Înfrânt în lupta pentru dobândirea dreptății cu armele, Avram Iancu a continuat să creadă în ea cu tenacitatea poporului său și a solicitat urmașilor săi să continue lupta cu arma legii. În testamentul său politic de la 20 decembrie 1850, se preciza: „ Nu știu câte zile mai pot avea: un fel de presimțire pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.Voiesc dară și hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul Națiunii pentru ajutor la înființarea unei Academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Națiunii mele”. În același timp, Avram Iancu a donat națiunii române întreaga sa avere.

Însoțit pe ultimul său drum de mii de români, Avram Iancu este înmormântat la Țebea acolo unde ochii providenței l-au culcat la rădăcinile falnicului gorun al predecesorului său Horia. Pământul Munților Apuseni pentru care s-a jertfit Avram Iancu, s-a deschis cu însângerarea unei răni, pentru a pecetlui, acolo , în adâncuri, credința într-o viitoare renaștere, așa cum moțul acesta a propovăduit-o de-a lungul întregii sale vieți.

Avram Iancu săvârșit din viață pentru societatea contemporană lui, va dăini în mentalul colectiv și al tuturor generațiilor care ne vor urma, până când istoria omenirii va mai consemna câte ceva din viața națiunii daco-romano-românești.

Publicația „Revista ilustrată” ( Reteag) anul I,1898, nr.2, p. 34, transmitea următorul mesaj generațiilor viitoare, inclusiv a celei de astăzi: „Nu uita, scumpă națiune română, pe cel mai brav dintre fiii tăi, care pentru drepturile tale s-a luptat, pentru tine i-a sângerat inima până la moarte și care-și așteaptă măreața zi a reânvierii sub gorunul lui Horia”.

Închinăm și noi flamura pietății în fața osemintelor lui și trimitem o lacrimă de durere pe mormântul ce-i adăpostește rămășițele pământești.

Adio sublime apostol al românismului! Adio neuitatul nostru martir!

Dr. Lucian GIURA