Duminica unei pilde. Fără de care nu putem concepe începerea unui lucru bun, școala fiind unul dintre ele. Nu știu care alt text, mai mult decât acesta, poate încuraja mintea unui copil ori responsabila gândire a unui profesor să înțeleagă mai bine răspunderea inimii dinaintea minții. Ori prioritatea ei în raport cu mintea, ca să mă expir mai bine. Este interesant că Doctorul Luca, din a cărui Evanghelie încă citim o vreme, la rând, în fiece duminică, așază pilda aceasta în acord cu deplasarea lui Iisus prin cetăți, propovăduind Împărăția cerurilor însoțit de cei doisprezece ucenici (Luca 5.1). Este singura dată când consemnează că în „grupul de suport” al Mântuitorului sunt câteva femei vindecate de duhuri rele, Maria Magdalena din care scosese șapte demoni ori Ioana, femeia lui Huza, care era un iconom al lui Irod ori Suzana și multe altele, ca slujeau din avutul lor. Se constituia astfel prima comunitate de oameni ai lui Hristos- poate lor să li se fi spus prima oară nazarineni, căci poporul dădea nume imediat oricărei mișcări religioase- care era marcată de un comportament antreprenorial, cum am spune astăzi, cel puțin ciudat- și pentru vremurile de atunci și pentru acelea de acum. Femeile – și presupunem că nici apostolii nu făceau altfel- nu cereau bani, ci trăiau din propriul lor avut. Un avut care – spun câte unii- nu se crease tocmai din acțiuni aprobate moral, de aceea probabil insistența lui Luca pe numele a trei dintre ele, care încă trăiau la momentul redactării Evangheliei sale și puteau da mărturie de realismul și adevărul cuprins în mesajul său.

Aici, în mijlocul mulțimii ce-i sorbea cuvintele, Mântuitorul face radiografia a tot ce va însemna în istorie primirea cuvintelor Sale în tumultul vorbăriei pământului. Face aluzie la semănătorul ieșit să semene sămânța sa. Probabil că tocmai terminaseră treaba și aceasta nu era departe de gestul semănatului. Arcul de cetăți în care vorbește Hristos era învelit într-un podmol bogat, cel mai probabil dar al Iordanului ce-și lărgea câte o dată luncile prin mici inundații, ceea ce ne face să credem că predica aceasta nu e rostită altundeva decât un pic la nord de Lacul Tiberiadei, care gâtuie un pic Iordanul, ascunzându-l în apele lacului, ori spre sud, acolo unde până astăzi lunca largă și luminată de clorofilă a Iordanului îți bucură inima. Oricum le vorbește unor oameni care știu despre ce este vorba.

Semănatul semănătorului își zvârle sămânța pe drum, fiind călcată aceasta de picioare, o alta pe piatră- unde răsărind se usucă, pentru că nu avea umezeală, o alta între spini care cresc odată cu ea și o sufocă și o alta care cade pe sol bun, unde rodind oferă rod însutit. Trăiau asta în fiecare semănat. Știau despre asta și dovezile arheologice ale vieții cotidiene din Israel ne dovedesc că Domnul le descrie viața lor proprie. Dar o tâlcuiește prin ochii Săi, prin mintea Sa de Dumnezeu-Om. Ucenicii sunt cei care înțeleg că Domnul nu vorbește pur și simplu despre semănătură și că dincolo de privirea Lui exactă a lucrărilor este ceva mai adânc. Îl și întreabă și Domnul le tâlcuiește simplitatea cu simplitate. Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu și fiecare descriere deține cheia ei de tâlcuire: cea de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu spoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor – ca nu cumva crezând să se mântuiască; cea de pe piatră sunt cei entuziaști de cuvânt dar care nu adâncesc ceea ce aud- ei cred până la o vreme iar la timp de încercare se leapădă; cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul dar se scufundă în grijile vieții ori cu plăcerile ei și înăbușă cuvântul, nu rodesc; abia cei de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează și rodesc întru răbdare.

Oricât am căuta un text echivalent în teoria comunicării credeți-mă acesta nu are egal. Arată unicitatea izvorului comunicării Adevărului și iminenta sa răspândire în spații, timpuri și compoziții umane diferite. Nu mă voi opri asupra primelor trei. Le vedem zilnic. Sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu dar se lasă smintiți și refuză taina minunii ori își pierd capacitatea metafizică de a trăi comunicare cu Dumnezeu. Ce le lipsește sau, mă rog, ceea ce ne lipsește se vădește din cea de-a patra semănătură, care rodește. Semănătorul e unic, sămânța la fel dar diferă trei lucruri: solul dispus să rodească, inima curată și bună și răbdarea. Este cea mai corectă descriere a unui proces de formare a unui om. Familia și școala sunt solul, inima curată și bună este curăția sufletească și efortul propriu de a rămâne bun în ciuda unei societăți otrăvite de răutate iar răbdarea arată mila semănătorului, încrederea lui că lotul prins în bunătate va rodi. Însutit. Recuperând cantitativ pierderile anterioare și pregătind sămânța de preț a însămânțării din anotimpul unui alt an. Căci din rodul unui an nu ne hrănim numai anul acela ci punem în țărână și rodul anului ce vine ori chiar al anilor ce vin. Ce altă explicație mai voim pentru a înțelege de ce nici grosolănia analizelor superficiale și nici entuziasmul ieftin nu aduc roadă ci munca răbdătoare, cu inimă bună și curată? Cu alte cuvinte dacă vrem roade spirituale- și aici includ fără reținere cultura- nu putem semăna caricaturi de semințe și să credem că vom avea frunți de pâine în lanuri. Nu putem numi neghina grâu și buruiana cultură că nimic din ceea ce ar trebui să ne asigure supraviețuirea nu mai are valoare.

Trăim astfel de vremuri greșite în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Fie îl batjocorim, fie îl dispunem la îndemâna batjocoritorilor, lărgind căile pe care poate fi călcat în picioare. Făcând autostrăzi de nonșalanță și hiperlibertinaj ca singurele căi de acces la inima aproapelui. Ori nu-i simplu să înțelegi că în astfel de spații unde se mecanicizează entuziasmul- lumea divertismentului este un exemplu- ori se exultă plăcerile vieții- care dese ori devin apoi greutăți-  nu rodește sămânța unui viitor pentru inimile bune și curate. Ci înăbușiri neroditoare. Ori vremuri de lepădare de viață și Înviere. Pare că Evanghelia aceasta este un soi de editorial pentru vremea ce trăim. Entuziasmează moartea și uciderea aproapelui, ideologia forței și textualitatea urâtului. Într-un pliu al gândirii păstrați însă cuvântul acesta al Cuvântului. La vremea secerișului roada însutită nu va fi decât în inimile curate și bune care cu răbdarea- uneori răbdarea uciderii și suferinței- specifică unui om care își dorește Împărăția mai mult decât împărățiile biruiește. În ciuda aparențelor unei lumi cuplată pe fast-food și repede-înainte în toate, liniștea aparține cuminților, adică acelor cu minte, inimă și bunătate răbdătoare. Nu vă dați bătuți. Fiți pământul cel bun din care în timp izvorăște un viitor cu Har. Hristos este de partea noastră!