*Un sfat cuminte adresat bătrânilor țărani și buni gospodari: Până când mai sunteți în putere, nu vă înstrăinați nici pământurile de plugărit, nici grădinile de grădinărit, nici șurile fânurilor, nici grajdurile vitelor, nici casele de locuit și nici gospodăriile de gospodărit. Și să nu vă lăsați convinși să vă mutați definitiv la copiii sau nepoții voștri de la oraș! Pentru că nicăieri în lume nu-i ca Acasă! Și nu uitați că la bătrânețe, în orașe, frigul e mai friguros, iar iernile mai lungi, mai triste și mai aspre!

*Pe frumoșii și înțelepții bătrâni ai satelor românești i-am întâlnit peste tot, în drumurile mele prin țară. Cu precădere în ținuturile Transilvane, cele mai preumblate de pașii mei. Iar ei erau, de cele mai multe ori, singurii locuitori și stăpâni ai caselor și gospodăriilor în care s-au născut și au îmbătrânit. Pentru că, plecați la școli înalte, copiii și nepoții aproape că au uitat de bătrânii lor părinți și bunici, revenind în sate doar de marile sărbători creștine de peste an: Crăciunul, Boboteaza, Paștile și Rusaliile. Doar atunci, bisericile satelor devin neîncăpătoare, iar mormintele cimitirelor înflorate și luminate.

*El, țăranul român adevărat (bărbat sau femeie), neconvertit la minciună, lene și nerușinare, muncește și trăiește interpretând, pe rând, mai toate rolurile vieții omului: plugar pe câmp și crescător de animale pe pășuni și în grajduri; tâmplar, dulgher, zidar, fierar, legumicultor, floricultor, viticultor, pomicultor și albinar; jucăuș în hora satului și cântăreț în strana bisericii; mire sau mireasă în anii tinereții; soț sau soție; părinți ai propriilor copii, precum și bunici ai nepoților și nepoatelor.

*Capitala lumii ortodoxe a cântecului bisericesc la toacă a fost și încă mai este Orașul Victoria, așezare construită pe brâul împădurit al nordului Munților Făgăraș începând cu anul 1955. Inițiatorul Taberelor Internaționale ale ”Lemnelor Cântătoare ale Cerului” fiind preotul Ioan Smădu, urmat de Daniel, fiul său cel mare, părinte-paroh al Bisericii ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

*Câteva dintre vechile biserici ale românilor meleagurilor sibiene, cum ar fi cele din satele Țichindeal, Fofeldea, Săsăuși, Sărata, Colun și Arpașu de Jos își au zidurile pictate de frații zugravi Ion și Alexandu Grecu, trăitori în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar scrisul lor de pe icoane este cel slavon, al așa ziselor ”litere bătrânești”.

*Prietenul meu era mereu vesel, precum vremea cea bună.

*Țăranul-meșter și creator popular folosește, adeseori, în lucrările sale cioplite în lemn sau modelate în lut, imaginea ”Pomului vieții”. Cel care simbolizează atât viața fără de moarte, cât și rodnicia nesfârșită a trudei pământului țăranului român.

*În vreme ce munca cu sapa a pământului m-a obosit, gândurile prea deștepte m-au înnălbit.

*Ce bine ar fi să putem inversa ciclul de până acum al vieților noastre! În sensul de a ne naște bătrâni și înțelepți și de a muri copii jucăuși și plângăreți. Timp în care să tot ”coborâm” în viață până când încăpem într-un cărucior de bebeluși.

*Era încă tânăr-ferice atunci când poetul Nichita Stănescu constata că ”Viața asta trece îngrozitor de repede, n-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit”. Bietul de el a murit de tânăr și în plină glorie a talentului și a spiritului său creator. Și sunt aproape sigur că uitase spusa înțeleaptă a filozoful antic Seneca: ”Noi, oamenii, murim în fiecare zi. Chiar când creștem, viața descrește”.

*Nepoata cuminte și harnică a Moșului mereu se duce la izvorul din locul numit ”Râpa satului”, de unde aduce acasă ulciorul plin cu apa neîncepută și dătătoare de viață.

*Copiii și nepoții săi au ținut-o, pe răposata lor bună mamă și bunică, alături de ale lor cele mai frumoase amintiri, iar glasul ei dulce și cald îi urmărea în fiecare ungher al casei părintești.

Ioan Vulcan-Agnițeanul

Prima săptămână de după Paști