Deseori mă surprinde plăcut Poezia. Un spațiu de redescoperire a sinelui în care nimeni nu intră fără voia ta, a cititorului. Am descoperit, cu ajutorul autorului însuși, volumul e poezie a lui Marian Nicolae, A opta zi (Ed. Eikon, București, 2021, 99 pg.). Volumul este ilustrat de Liviu Șoptelea- o expoziție vie, care iese parcă din carte- și prefațat de Theodor Damian (Marian Nicolae: Poezia ca punte spre transcendent, pp. 9- 11) și Elena Popescu (Postfață. Inefabilul poeziei- răspuns pentru Hristos, pp. 97-98). Iar Cuvântul autorului. Dumnezeu a creat lumea cu un zâmbet când era vesel, nu când era trist (epilog) (pp. 13-16) completează și el orizontul unei așteptări care, cititor fiind, nu dezamăgește. Gustasem din poemele sale în volumul A opta taină (Eikon, București, 2019) iar acum am redescoperit valoarea cunoașterii mistice a rostirii teologice, a trăirii realității prin firele de borangic ale Revelației care ne leagă fericit cu Statul. Poemele cuprind ca istorie de timp zilele dinspre 2012 spre 2020, crescând în empatia la suferință ori în dimensiunea eshatologică a înțelegerii suferinței. Din lectura așezată a poemelor crești în ambele cunoașteri și te bucuri de inefabilul cunoașterii limbii oficiale vorbirii cu Dumnezeu- poezia,  precum ne povestește autorul. Ziua a Opta este un cenaclu, un Foișor asemeni celui în Care Cina cea de Taină a dezvăluit Euharistia ca mod de a intra în veșnicie. Și de a o trăi. Iar poezia poate crește înțelegerea Împărăției lui Dumnezeu.