Case mai vechi şi mai cochete, altele mai noi şi… mai noi. Unele mai vile, altele mai de pe la ţară. Ba chiar la un moment dat locul era faimos din motive de agrozootehnie: oameni gospodari, cei din zonă aveau în inventarul gospodăriei găini, cai, vite, oi, capre, care mai păşteau prin Valea Aurie, pe unde acum nu mai ai loc de alergători, biciclişti şi trotinetişti. 
Poplăcii, cartier care începe de la Şcoala Militară, ce poate fi luată ca bornă a începutului şi se termină unde încep blocurile din Valea Aurie, ca frontieră unde se pune "stop". Cartier oarecum liniştit, cam rural, aşa cum erau până nu de mult zonele de case. Un complex alimentar şi o cârciumă asigurau satisfacerea nevoilor urgente ale locuitorilor. Locul nu prea are o istorie consistentă. Pentru că istoria s-a scris doar în centru, iar aici era periferie. O periferie relativ nouă, apărută şi dezvoltată abia pe parcursul secolului XX. Totuşi, dacă sapi puţintel, tot mai iese ceva istorie la iveală. Asta am încercat din nou aici. Să continuăm "seria cu cartierele" printr-o tură pe Poplăcii.

"Câmpul" Poplăcii, pe când nu era "Calea"

Înainte de a fi cartier aici erau, după cum se vede în hărţile mai vechi, un drum şi un fel de câmp, cu o denivelare-terasă spre albia Cibinului, în prelungirea diferenţei dintre Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos, care se prelungea până spre Pădurea Dumbrava. În vremea când oraşul se termina pe unde e acum strada Rennes, drumul spre Poplaca pornea de sub resturile fostei citadele, ale cărei urme, dacă eşti atent, le mai poţi vedea şi acum, deşi multe au fost eliminate "graţie" diverselor lucrări de construcţii, mai ales în zona străzilor Arghezi şi Zaharia Boiu – pe actualele străzi Moldovei, Cristian, Poplăcii. Era un drum care trecea printr-un teren plat şi destul de îngust, "câmp" mai mult lung decât lat, mărginit de Valea Aurie într-o parte şi, aproximativ, de "râpa" care coboară spre actualul Ştrand II. Zona este trecută, în hărţile vechi, (cea de la 1911, de exemplu), drept "Câmpul Poplăcii" ("Poplakaer"/"Poplaka Heide") plus, se pare, un anume drum/cale "a Boilor" de la Valea Aurie spre poligon (Ochsenreeg). Localizarea este cam confuză, denumirile nu sunt trecute chiar exact pe locul ce le poartă numele, deci pot exista confuzii (denumirea "Câmpul Poplăcii" este trecută exact pe denivelare – ceea ce nu poate fi definită drept "câmp" în niciun caz – dar nu depăşeşte calea ferată Sibiu-Vinţu de Jos, dincolo de care este zona numită Câmpşor. Oricum, în linii mari, putem spune, până la o probă contrarie, că unde este acum cartierul Calea Poplăcii era înainte Câmpul Poplăcii. 
Primele construcţii menţionate ar fi (dacă nu face feste adaptarea la actuala hartă a Sibiului, moara orăşenească de pulbere de pe la 1745, un depozit de pulbere – "Pulvermagazin" (să nu uităm, oraşul era departe, deci nu era pericol de distrugeri prin explozii accidentale) şi spre actualul cartier Valea Aurie, moara cu sită a lui Schreyer. Posibil să mai fi fost câteva căsuţe, dar, în ciuda detaliilor vechilor hărţi, nici cea iosefină (1769-73), nici cele ulterioare, (1858) nu arată existenţa vreunei construcţii, cu excepţia câtorva cărări care duceau ori spre Valea Aurie, ori spre Câmpşor. Pentru a consulta hărţile vechi, vedeţi secţiunea de specialitate de pe pagina web: patrimoniu.sibiu.ro
Arheologic e cam sărăcie: singura descoperire menţionată fiind "lângă Cimitirul Militar", unde s-au găsit, la 1878, două topoare de bronz din seria Moigrad-Tăuteu adică secolul X î. Hr, Epoca Bronzului. Cu două topoare nu se face primăvară, chiar dacă tot arheologic vorbind, ar mai putea fi ceva pe acolo, dar nefiind în "vatra" oraşului şi negăsindu-se, la construirea locuinţelor din zonă, nimic de genul bani-aur-tezaur, se poate ca multe urme şi resturi să se fi şi pierdut, că ţi se rupe ţie de nişte cioburi de oale sau cuie ruginite, le dai la categoria moloz şi la revedere. Totuşi, e de reţinut descoperirea. 

Câmpul Poplăcii, un loc în care s-au întâmplat destule

Câmpul Poplăcii are însă o istorie a sa care mai răzbate din documente. Astfel la 1867, se înfiinţează aici cimitirul militar. Departe de oraş, ca orice cimitir respectabil. Tot aici, pe "câmp", are loc o premieră sportivă: prima folosire a schiurilor, la 
6 decembrie 1892, de către un grup de militari, fapt menţionat de Emil Sigerus în "Cronica Oraşului Sibiu". 
 Tot de pe Câmpul Poplăcii s-a ridicat, în 13/26 aprilie 1914, în zi de duminică, "la 4 ore după ameazi", după cum titra "promo"-ul din gazeta "Foaia Poporului", era "aranjată" o "reprezentaţie mare de sbor", în care "se va produce diferite sboruri: spiral, pieziş, curmeziş etc.". Locul: pe Câmpul Poplăcii, la "5 minute dela ştaţia tramvaiului electric <<şcoala cadeţilor>>" (staţia de tramvai de la capătul actualului bd. Victoriei. Aviatorul Ziegler era "cunoscut publicului sibian", era "de origine sas ardelean de lângă Braşov", iar cei interesaţi să zboare cu el o puteau face deoarece acesta avea "diplomă pentru a putea lua cu sine în aeroplan şi pasageri". Ca bonus la spectacol, era prezentă şi muzica militară. Ceea ce nu se spune este că Ziegler, socotit "primul zburător/aviator sas transilvănean" ("der erste Siebenbürgisch-Sächische flieger"), a stabilit un record mondial zburând la 3.000 m. Aeroplanul său era un Etrich Eindecker (Monoplan) supranumit "Taube" ("Porumbelul") din cauza manevrabilităţii sale ridicate. Ziegler s-a născut în 1888 la Codlea, ia licenţa de pilot şi constructor de avioane la Berlin, în 1913, devine instructor şi pilot de încercare în Primul Război Mondial, în Germania şi Austria şi construieşte planoare în Ardeal. Moare în condiţii ciudate tot în Germania, la Halle, în 1946. (biografia este luată din articolul lui Sebastian Dan – "Povestea aviatorului Albert Ziegler, fiul unor ţărani saşi din Codlea, care a stabilit recordul mondial de 3.000 de metri", apărută pe pagina News BV la 19 octombrie 2015. Pentru povestea completă, vezi aici: https://newsbv.ro/2015/10/19/povestea-aviatorului-albert-ziegler-fiul-unor-tarani-sasi-codlea-care-stabilit-recordul-mondial-3-000-metri/)
Mai încolo era amenajat poligonul militar. Construit în 1890, făcea parte din multele amenajări ale Garnizoanei Sibiu, care era, la acea vreme, a doua, ca mărime, după Viena.
Alături de cimitirul militar, o altă construcţie putem spune că a început cartierul: Şcoala Militară, (cum îi spun taximetriştii) de fapt Şcoala de Cadeţi de Infanterie, inaugurată în 1909, dar vizibilă pe o hartă a Sibiului de la 1907. 

Cimitirul Militar, acum "Parcul Cristianului"

Un fel de parc, mărginit de străzile Cristian şi Litovoi. Spun "un fel de parc" pentru că nu arată nicicum a parc propriu-zis. Nu are alei, arteziană, betoane, asfalt, pistă de biciclete cu 3 benzi pe sens. Da, se vede uin fel de drumeag, dacă eşti atent, cu urme de roţi şi flancat de arbori înalţi, încă nedefrişaţi că poate nu i-or fi văzut. Bun, e un fel de loc de joacă pe marginea lui, dar spaţiul este infim faţă de suprafaţa totală. Loc în pantă, cu copaci şi iarbă, uneori mai vezi câte un om care adună ori verzituri pentru iepuri, ori nuci pentru el însuşi sau familia însăşi. Totuşi, la o privire mai atentă, locul arată "suspect": urme vechi de terasare, O alee mult prea maiestuoasă pentru ce e acolo acum, nişte denivelări interesante plus ceva urme de construcţii, nu multe, dar suficiente ca să îţi pună întrebări.
Surpriza ar fi faptul că parcul acesta a fost la origine cimitir. Adică e un fel de "un alt Parcul Morţilor". Un cimitir militar, care a existat de la mijlocul secolului al XIX-lea până prin anii '60 când a fost dezafectat şi transformat în ceea ce vedem acum. 
Aşa cum am spus, cimitirul s-a înfiinţat la 1867, cu destinaţia specifică de "militar". Nu ştiu dacă întinderea lui era aceeaşi ca cea de acum sau avea o suprafaţă mai consistentă în sus sau în lateral. Nu există, cel puţin până la acest moment, în spaţiul public, decât o singură imagine "de epocă" cu el, apărută pe grupul facebook "Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken", care reprezintă, în alb-negru, capela-mausoleu ce era acolo. O găsiţi.
Sibienii "vechi" care îşi amintesc de cimitir, spun că acolo erau morminte, pietre funerare şi cruci de lemn. Locul era înconjurat de un zid de cărămizi, iar intrarea se făcea printr-o poartă din metal, deasupra căreia era scris "Cimitirul Eroilor Militari". Tot conform celor spuse de martorii vremii, în perioada interbelică, unele morminte erau în îngrijirea elevelor de gimnaziu. 
În ultima perioadă de existenţă a cimitirului, se mai menţionează că unele morminte încă erau îngrijite de către urmaşii celor îngropaţi, spre deosebire de altele, care erau în paragină. Se mai spune şi că locul era ideal de joacă pentru copiii din zonă.
Spuneam că avem doar o singură imagine din cimitir, cu monumentala capelă-criptă aflată în centru. Cei care au "prins" acest adevărat monument, spun că era, într-adevăr, o construcţie superbă, din piatră lucrată cu dalta, amplasat pe o platformă în formă de stea. În capelă încă se 
oficiau, la ocazii, servicii divine, iar în interiorul ei erau înmormântaţi ofiţerii superiori. Cripta a fost în mod repetat victima profanatorilor, locurile de veci fiind vandalizate şi jefuite în mod repetat, ba chiar sicriele şi cadavrele aruncate prin cimitir. Înainte de dezafectarea din anii '60, se spune că familiile care mai aveau rude înhumate acolo au fost anunţate şi li s-a dat un termen pentru a le exhuma şi muta în altă parte (în Cimitirul Municipal, de exemplu). Astfel, monumentele funerare au fost luate-aruncate, iar terenul (relativ) "uniformizat". Totuşi sunt voci care susţin că sub stratul inofensiv şi superficial de pământ şi iarbă mai sunt morminte cu "locuitori" în ele. 
Un detaliu mai picant al istoriei acestui cimitir a fost că, la un moment dat, a devenit "monument istoric". Nu atât din cauza elitei militare chezaro-crăieşti înhumate acolo ci că, într- noapte, printre morminte, s-a născut "filiala" Sibiu a Partidului Comunist din România. Vechiul ghid al oraşului îl menţiona ca atare la rubrica numită "Case şi locuri legate de istoria mişcării revoluţionare şi democratice, a partidului comunist". 
Cimitirul era localizat atunci ca fiind parcul "dintre străzile Litovoi şi Ababei Ion", ultima fiind cea mai controversată stradă din Sibiu, din cauza numelui care nu prea aparţinea cuiva care să merite o stradă. Str. Ababei Ion nu a existat, ci Ion Al Babei, Ion Albabei, Ioan Albabei, în toate variantele fiind vorba de o persoană necunoscută. Ca să nu o mai lungim, aici, în "parc" (ghidul de oraş din anii '80 nu recunoştea statutul de fost cimitit militar al locului, nu dădea bine la CV) "în noaptea de 22 iulie 1922 s-a constituit organizaţia din Sibiu a Partidului Comunist Român". Probabil a fost o mare jenă să recunoşti că tocmai Partidul Partidelor ăsta, "forţa politică conducătoare", să se nască printre morminte, noaptea ca hoţii, vorba haştagului. 

Cimitirul-parc, acum

Fostul cimitir militar a devenit acum un loc numit "Parcul Cristianului", sau cel puţin aşa apare pe Google Maps. Pentru necunoscători, este doar un loc cu verdeaţă şi copaci şi este foarte frumos aşa. Acces în el nu prea ai decât dacă ori o iei direct prin iarbă, ori pe fosta alee principală a fostului cimitir, care apare exact înainte de a face stânga pe Litovoi. Poţi urca şi pieptiş, pe lângă locul de joacă, dar e mai abrupt şi în definitiv tot acolo ajungi. Copacii arată bine, unii sunt de o frumoasă vârstă, alţii, înspre casele de pe Litovoi, sunt ceva mai tineri. Aici poţi vedea clar diferenţa dintre iarba naturală şi gazonul acela fake de prin cartiere. Şi mai poţi vedea… rămăşiţe ale fostului cimitir militar. 
Înainte de construirea Bisericii Greco-Catolice cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, aici încă existau urmele unei împrejmuiri, cu un intrând cu 12 trepte (din beton şi piatră) ce continuau cu un pavaj din "plăci" tot de beton, care se pierdea în iarbă după mai puţin de un metru. Acesta a dispărut în 2007, odată cu deschiderea şantierului bisericii.
Dar au mai rămas urme de cimitir în parc. Prima este, bineînţeles, aleea principală, despre care am pomenit. Apoi, în partea centrală, pe unde se spune că era capela-criptă, resturile sunt mai consistente: cele mei vizibile sunt două serii de trepte destul de deteriorate, din piatră. În zona lor, alte resturi: ceea ce pare a fi o bucată de zid, în stânga primei "scări", cu inserţii de cărămidă (sau chiar din cărămidă). Apoi, sus, o "bază" tot din piatră, plus alte bucăţi de construcţie. Se mai pot vedea, amestecate cu solul, resturi de cărămidă, mortar sau lemn. La fel, chiar lângă locul 
de joacă amenajat la baza parcului, altă mică "scară" se iţeşte din iarbă. La acestea se adaugă clar terenul terasat şi denivelările de la posibilele locuri de veci de unde au fost exhumate rămăşiţele pământeşti ale celor îngropaţi aici.
Locul merită văzut mai ales graţie farmecului său de "vechi" şi de neatins de ghearele modernităţii. Sperăm să rămână aşa, nu de alta dar, ca aspect, am impresia că este unic în Sibiu. (va urma)