S-a născut la București, într-un cartier mărginaș, în 11 aprilie 1858, într-o familie modestă. În orașul de baștină urmează clasele primare și, ca bursier intern, Liceul „Sf.Sava”  (viața din internat surprinsă întocmai în nuvela „Bursierul”).

            A dovedit de tânăr reale calități intelectuale, dovedind un potențial sporit de asimilare. Primele poezii scrise în anii 1880-1882  apar în „România liberă”, publicație la care era membru al redacției, urmate în  coloanele aceluiași ziar , de foiletoanele „Zig-zag”, semnate cu pseudonimul Argus.

Debutează editorial  cu placheta de poezii „Poiana lungă. Amintiri” (1878), semnată Barbu,  receptată pozitiv de către contemporani ( Vezi: „Viața literară”, „România liberă”, „Familia”).

Următorii doi ani (1882-1884) îi petrece la Paris unde continuă  pregătirea sa juridică. Din capitala franceză trimite corespondențe de presă la aceeași publicație bucureșteană pentru ca la revenirea în țară să fie reangajat în redacția acestuia.

A făcut politică conservatoare și liberală fiind deputat și senator. În perioada  iunie 1899-februarie 1901 a fost Primar general al Capitalei.( „Gazeta Transilvaniei”, anul 62, 1899, nr.143, p. 2 având vice primar în persoana lui Paul Arion).  A făcut parte din guvernul României în calitate de ministru, în două rânduri (1910-1912, ministru al Lucrărilor publice) și (1917, 10 iulie-1918, 26 ianuarie , succesor al lui C.I. Istrati la Ministerul Industriei și Comerțului, în guvernul condus de  Ion I.C. Brătianu). A fost membru al Academiei Române, în ședințele căreia  pleda cu puternice și evidente argumente pentru unitatea națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni (…) Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt și ale lor. Suntem un singur popor. Carpații ne sunt șira spinării.”

A colaborat la o serie de publicații: „Femeia română”; „Liberalul” (Iași); „Calendaru ilustrat…” (București); „Lupta” (Iași), condusă de Gheorghe Panu, alături de Constantin Mille, I.C.Bacalbașa, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Calistrat Hogaș, Radu D.Rosetti ș.a; „Voința națională” (București), condusă de Gh.C.Cantacuzino; „Drepturile omului”, cotidian socialist condus de C.C. Bacalbașa, Constantin Mille și Iosif Nădeje, unde publică alături de Constantin Dobrogeanu-Gherea; „Revista literară”, „Epoca”, unde a fost prim redactor; „Epoca ilustrată”,  „Album literar”, editat de Societatea Studenților Universitari  cu texte semnate de Bogdan Petriceicu Hașdeu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iulia Hașdeu ș.a; „Lupta literară” aflat sub direcția sa; „Revista nouă”; „Gazeta Bucovinei”, condusă de G. Bogdan-Duică; „Scânteia” (București); „Literatură și știință” coodonată de C.Dobrogeanu Gherea; „Gazeta poporului” la care este semnatarul Articolului-program alături de alte 71 personalități; „Epoca literară”, săptămânal condus de Ion Luca Caragiale și Ștefan Octavian Iosif, ș.a. 

În literatură e cunoscut prin nuvele sale care, cu unele neajunsuri,  sunt apreciate ca fiind  dintre cele mai valoroase care s-au scris în limba română. A manifestat o iubire ardentă pentru țăranul român, în nuvele, articole politice și mai ales în conferințele sale explozive unde se dovedește un eminent orator. („Adevărul”, anul V, 1892, nr.1103, p.1). A scris și publicat mult în timpul vieții:  nuvelele adunate în volumele „Sultănica”(1885 și o ediție în 1908)), „Liniște” și „Trubadurul”  (ambele 1887), „Paraziții” (1892) , toate apărute sub semnătura „De la Vrancea”. Referindu-se la volumul din urmă, în „Familia” se consemnau următoarele: „Între scriitorii noștri gustați cu multă plăcere din partea publicului, ocupă un loc de frunte și dl. Delavrancea (Barbu Ștefănescu) a cărui limbă izvorâtă din fântâna nesecată a limbii poporului, are un farmec particular și desigur este astăzi unul din cei mai buni prozatori români.” La recomandarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, lucrarea primește premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române („Transilvania”, anul XXIV, 1893, nr.6, p. 168). Urmează volumele de povestiri și nuvele: „Între vis și viață” (1893 și 1903) , „Hagi Tudose –Tipuri și moravuri”  (1903 și 1913), „Stăpânea odată” (1909), „Liniște. Trubadurul. Stăpânea odată” (1911) și „Norocul dracului”(1916). La cele de mai sus  adăugăm comedia „Irinel” (1912) și cele trei drame: „Apus de soare” (1909 și 1912), „Viforul” (1910) și „Luceafărul” (1910) dar și mai multe broșuri dintre care menționă: „Un ministru”(1881), „Pedeapsa, natura și însușirile ei” care reprezintă teza de licență în drept (1887), „Rolul și drepturile românilor transcarpatini-Cestiunea națională” cu o variantă prescurtată în limba franceză și altele ilustrând activitatea sa de bază, avocatura (Emilia Șt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea,București,1986, passim).

În anul 1892 ocupă o catedră universitară, locul unde, potrivit publicației „Tribuna”: „Studenții Facultății de Litere au primit cu mare entuziasm pe noul profesor, de la care, desigur, vor învăța multe lucruri frumoase referitor la literatura română” (Anul IX, 1892, nr. 257, p.1027) Catedra era abandonată, din motive medicale, de celebrul V. A. Urechea, care urma să predea  doar cursul de istorie.

În același an, Barbu Ștefănescu  se numără în rândul semnatarilor unei telegrame adresate spre publicare ziarului „Tribuna”, prin care se lua poziție în favoarea memorandistului Vasile Lucaciu, cel târât în procesul fruntașilor politici transilvăneni. Telegrama reprezenta un  strigăt de unitate al tuturor românilor indiferent de ce parte a Carpaților se situau: „Venerăm în suferințele lui pe eroul pe care de atâtea ori l-am admirat în mărețele lui fapte” („Tribuna”, anul IX, 1892, nr. 260, p.1038-1039). Printre semnatari consemnăm pe următorii: scriitorii Alexandru Vlahuță, Nicolae G.Rădulescu-Niger, numeroși avocați, medici, studenți,  foști miniștrii și parlamentari. În vara anului următor, o încurajare la luptă eficientă în cadrul procesului Memorandum-ului apare în aceeași publicație sibiană purtând sute de semnături. Distingem între acestea pe cele ale Dr. Ion Cantacuzino, I. Ciuceanu, Eugen Caradu ( directorul Băncii Naționale) Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gogu Aaron Florian, Al.V.Beldiman, avocați, patroni, profesori, bancheri, foști miniștrii, parlamentari, studenți . (Anul X, 1893, nr.145, p. 577).

            În anii neutralității (1914-1916), Delavrancea susținea cu ardoare intrarea României în război de parte Franței, Angliei și Rusiei. Accentua poziția pe care se situa prin cuvintele: „…nu urâm Germania, noi iubim Franța” . Alegerea României reprezenta , în ochii acestuia : „una naturală, întrucât însemna alăturarea la gruparea care reprezenta civilizația străveche, elocința, ordinea, dar mai ales blândețea neo-latină” („România literară”, anul 50, 2018, nr. 47 din 2 noiembrie, p. 7).

             Sentimentele de care celebrul avocat și scriitor era  dominat  în toate acțiunile sale, sunt ilustrate într-o scrisoare  redactată și înaintată în  ianuarie 1915 de ,Alexandru  Vlahuță, după conferința despre „Patrie și Patriotism” a lui Delavrancea: „Să trăiești, frate Barbule! Cuvântul tău despre Patrie și Patriotiza e un model de simțire, de cugetare și de limbă românească. Să trăiești, dulcele meu prieten pururea tânăr – din ce în ce mai puternic. Te sărut pe amândoi obrajii. Cu dragoste și cu admirație te sărut, ca pe cel mai ales copil al timpului meu. Și Dumnezeu să ne ajute, să ne vedem visul cu ochii. Îmbrățisări tuturora. Vechiul tău prieten, Al. Vlahuță.” 

Pe același ton,  „Chestiunea națională”,  tema predilectă a lui Delavrancea, se definea de  vorbirea cu patos privind  suferințele milioanelor de români, trăitori în Imperiul habsburgic, alegând să moară trași pe roată decât să-și piardă numele de români. Titu Maiorescu îl aprecia drept  cel mai mare orator al epocii iar Șerban Cioculescu îl considera „monstrul” în acțiune, făcând referire la forța sa de neoprit ce o manifesta în peregrinările prin țară, unde cerea imperios intrarea României în război pentru dezrobirea fraților români.

            La două decenii de la moartea scriitorului, Nicolae Iorga afirma: „ a fost un înnoitor fără teorie ori program (…) n-a luat de la nimeni și n-a putut lăsa nimănui nici darul cu totul deosebit al scrisului, nici dogorâtoarea năvală a elocinței capabilă să ardă convenționalismul tuturor tribunelor și catedrelor. Om de vedenii cu priviri împungătoare ca două forsforice flăcări, a avut o minunată și impresionantă vedenie asupra poporului român” (Nicolae Iorga, Doi înaintași: Delavrancea și Goga, în „Cuget clar”, anul II, 1938, nr. 44 din 12 mai, p. 689).

            A parcurs un drum al vieții de numai șase decenii, fiind în miezul evenimentelor epocii sale. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, al Margaretei și al arhitectei Henrieta (Riri). Verva sa neostoită s-a stins   în 29 aprilie 1918, fără șansa de a fi martorul Unirii din decembrie 1918, acel frumos  vis al său și al nației române. Asemeni biografei Emilia Șt. Milicescu, ne exprimăm speranța că se va găsi un editor capabil  să valorifice acele fulminante intervenții orale, inconfundabile ale stilului său colorat, care se manifesta în  conferințele ținute pe diverse teme, în   intervențiile  de la Curtea de Juri sau din Parlament,  și a articolelor disipate în  publicațiile vremii.

            Încheiem cele expuse mai sus cu două din cugetările marelui dispărut: „România este patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.”  Și cea de a doua: „Patria se sprijină pe fiii ei precum coroana unui pom pe tulpina și rădăcina lui”.

                                                                                               Dr.    Lucian Giura

Notă: Fotografiile sunt preluate din monografia Emiliei Șt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, București Editura Sport-Turism, 1986.