Ştiam doar atât: că satul este atestat documentar în anul 1453 şi că nici măcar legendele locale nu conţin fragmente de răspunsuri, cât-de-cât credibile, la trei dintre întrebările rostite şi scrise de istoricii-cronicari: când, cine, şi mai ales de ce i s-a dat aşezării şi trecătorii sale plăcutul nume de TURNUL-ROŞU. 
Pentru că certe şi adevărate sunt doar frumuseţile locurilor, precum şi aspectul spectaculos şi misterios al ruinelor unor relicve cercetate de arheologii sibieni. Privindu-le de aproape şi înţelegând cât sunt ele de valoroase, zăbovesc o vreme admirând peisajul ireal de plăcut ochilor şi liniştitor sufletului, creat de „zbaterea” la vale a apelor Oltului, strânse în cingătoarea munţilor. Arşiţa prelungită a verii a împuţinat şi limpezit apele călduţe ale râului, dar au rămas tot tumul­tuoase. Tot gălăgioase. Tot grăbite. Tot repezi. Parcă nerăb­dătoare să ajungă în liniştea şesului câmpiei înflorate şi înverzite. Având fânurile plăcut mirositore şi strânse în căpiţe ţuguiate. Este locul în care Oltul cu greu izbuteşte să-şi croiască drum întortocheat printre stâncile masive, prăvălite din munţi la vale. Gânditoare, triste şi înspumate ele se odihnesc în albia adâncă, umbroasă şi întunecată a văii. Un ultim efort şi curând legendarul râu va ajunge în locul luminişului păşunilor ciurzilor vitelor cornute şi turmelor de oi. Mai străbate  câteva cotloane, timp în care falnicul râu îşi dă întâlnire cu apele luate cu împrumutul de la câţiva confraţi mai mici, între care Hârtibaciul orăşelului Agnita şi Cibinul comunei Gura Râului. Încă o dovadă că zbaterea lor între stânci n-a fost zadarnică. Dar şi reală şi adevărată prietenia şi frăţietatea lor geologică şi geografică cu Munţii Făgăraş. Cei care au piscurile mai tot anul acoperite de zăpezi! De aici încolo, în aval de Turnu Roşu şi până aproape de Mănăstirea Cozia şi de municipiul Râmnicu Vâlcea, apele Oltului intră în compania unor plăcuţi tovarăşi de drum. Sunt munţii şi pădurile. Apele şi păstrăvii. Oile, vacile şi ierburile. Păstorii, ciobanii şi fluierele. Turiştii şi rucsacurile. Iar toate acestea îngemănate la un loc descriu o lungă şi pitorească depresiune, străbătută de „cureaua” asfaltată a şoselei care se tot duce până dă să intre în ţinuturile Munteniei. Este locul în care râul „refuză” bucuros tovărăşia zgomotoasă a furnicarului maşinilor de pe şosele, pregătindu-şi apropiatul coborâş spre Câmpia Olteniei. Iar de acolo mai departe, spre tumultuoasele valuri ale Dunării Albastre. Şi cum nu am vreme să merg atât de departe, mă opresc în vecinătatea localităţii sibiene Boiţa, unde încă dăinuie, pitită şi protejată de stânca de la intrarea în sat, clădirea masivă a fostei Cazărmi-grănicereşti. Pentru că aici se afla, până la Unirea Transilvaniei cu România, de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, poarta grănicerească de control a primu­lui post de frontieră. Dovadă că privirea-mi iscoditoare îmi confirmă ceea ce ştiam din înscrisurile vechilor manuale şcolare de istorie din clasa a 4-a. Că grănicerii-militari au ridicat, între anii 1360-1370, din porunci imperial-aus­triece, ungureşti şi săseşti, turnuri, bastioane şi ziduri pentru apărarea şi supravegherea întregului defileu. Efort de la care n-au fost uitaţi nici românii satelor Mărginimii Sibiului. Lor li s-a poruncit să facă cele mai grele munci: căratul cu carele al bolovanilor scoşi din albia Oltului; spartul stâncilor şi săpatul şanţurilor. Mai-marii stăpâni ai acelor vremuri au ales această lungă şi îngustă trecătoare montană din dorinţa de a statornici frontiera ţinutului transilvan cât mai aproape de intrarea în Ţara Românească. Şi încă o constatare: se pare că doar culoarea roşiatică a cărămizilor rânduite în zidurile groase ale fortăreţelor grănicereşti, precum şi existenţa bastioanelor „Turnul Rotund” şi „Turnul Spart”, au determinat geografii să alcătuiască din două cuvinte numele de Turnu Roşu. Denumire dată multisecularului sat dintre munţi, păduri şi ape. Locuit de la începuturile sale doar de români ardeleni! Între timp importanţa istorică şi turistică a acelei aşezări sibiene a sporit şi datorită identificării, protejării şi conservării unei valoroase picturi murale din interiorul unei multiseculare biserici ortodoxe voievodale, ctitorită şi sfinţită la 1653 de domnitorul muntean Matei Basarab-Brâncoveanul (1580-1654). Ca urmare, la zestrea ei de credinţă străbună, locuitorii comunei Turnu Roşu aveau să aşeze, cu mare fală, atât ştiinţa vorbitului cât şi cea a scrisului în limba străbună. Pentru că ele erau învăţate şi deprinse, în secret, încă de pe vremea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr (1779-1823) şi a întâiului Mitropolit Ortodox al Ardealului: Sf. Ierarh Andrei Şaguna (1809-1873).