Arie în care fiecare poate înțelege atât de bine cât de mult înseamnă să fie la el acasă, curtea unei locuințe le-a fost dintotdeauna românilor lumea în care  au putut povesti singuri cu Dumnezeu, în care s-au considerat protejați în lupta cu toate năpastele ce au venit peste ei și în care din generație în generație s-au străduit să crească pruncii în spiritul vechilor tradiții și percepte creștine cu care „s-au pomenit”. Mai mare sau mai mică ca întindere, suprafața curții – a proprietății de lângă casă – a fost îngrădită în diferite moduri, gardul având rol protector și ornamental. 
Accesul în interiorul proprietății, pentru gazdele locului ori pentru cei veniți în vizită, s-a făcut printr-o poartă peste al cărui prag pășeau cu omenie și cu sfială și cei ai locului și musafirii. O trecere peste pragul porții deschidea perspectiva pătrunderii într-un teritoriu în care strămoșii încă mai erau prezenți, prin tot ce au lăsat în urmă, și în care arta populară și viața însăși s-au îngemănat într-o sinteză ce a generat veșnicia unui întreg neam. Curtea casei, locul în care nou născuții fiecărei familii  au pășit întâia oară, pentru mulți fiind totodată punctul de plecare înspre Judecata de Apoi, era adeseori împodobită cu „bănuței, busuioc, calapăr, trandafiri, cerceluși, garoafe, oleandri, ocheșele și liliac (scumpie)”- flori ce în secolul trecut înnobilau mai toate proprietățile săliștenilor.  De fapt, aveau menirea de a perpetua nevoia de frumos a oamenilor. Oriunde, curtea păstra întotdeauna, pentru un întreg an, și ceva din ecoul colindelor din Ajunul Crăciunului și ceva din gesturile de omenie, și ele de-o frumusețe aparte, pe care clăcile și șezătorile le împlineau prin însuși faptul derulării lor.
       De la poarta de intrare, ce în multe regiuni ale țării, cu precădere în Maramureș, s-a transormat într-o adevărată operă de artă, fiind ornată cu modele ce oferă și astăzi adevărate lecții de trăire religioasă și relevante pagini de istorie, sociologie și antropologie, și până la pragul de intrare în casă, oaspeților le era dovedit, aproape întotdeauna, că frumosul se regăsește și în noblețea  gesturilor cu care gazdele i-au așteptat și întâmpinat. Pășirea oaspeților dincolo de pragul locuinței la care pridvorul devenea loc de lepădare de orice  gând străbătut de păcatul răutății însemna o intrare în universul privat al gazdelor, acolo unde vegheau, pentru ca viața să se împlinească după o străveche și creștinească bună rânduială, toate icoanele de pe pereți. 
        Pentru primirea celor chemați în casă, cel mai adesea gazdele se foloseau de spațiul „tindei”, era o dovadă de apropiere familială, dar nu rare au fost ocaziile când vizitatorilor de seamă le era rezervată „casa ia mare”. „De-ai locului” sau dintre oaspeții de înaltă cinste, toți cei aflați vremelnic în casa altora erau conduși de la poartă pân' la prag cu omenia  ce în timp a devenit o adevărată pecete a felului de a fi român. Cu suflete deschise, în orice colț de țară, românii mai conservă și perpetuează gesturile normale ale ospitalității, chiar dacă în vârtejul vieții își mai face loc și doza de indiferență și nepăsare. A primi cu drag și a merge undeva cu drag au devenit o parte a alinătorului și veșnicului frumos din universul românesc. Un aspect demn de înaltă cinstire, invocat și de o autentică interpretă de muzică populară, Doamna Zinaida Bolboceanu, care în cântecul al cărui titlu ne-a inspirat dovedește lumii că pentru români a merge și a primi în vizită înseamnă a înalța sufletul cu o nouă treaptă înspre Cer, cinstind și prețuind aproapele.

                                                            Tiberiu Dumitru Costăchescu