A descoperi Timișoara, nu se poate face fără a cunoaște istoria locurilor, lucrarea „Timișoara. Monografie istorică”, fiind un ghid prețios pentru a înțelege istoria Banatului multietnic. Istoria ținutului – pe scurt – se poate reduce la trei mari perioade: regiune unitară – parte a Regatului Ungariei (până în 1526 – bătălia de la Mohacs); – o regiune stăpânită de Imperiul Otoman (în sec. XVI – XVIII), regiune înglobată în arhiducatul Austriei, devenit Imperiul Austriac (în perioada sf. sec. al XVIII-lea – 1867), transformat ulterior în imperiu austro-ungar (până în 1918). Ungurii, turcii, austriecii și românii și-au pus amprenta asupra istoriei întregului ținut. Cine mai știe de voevodatul lui Glad, cel care – conducând o armată compusă din bulgari, cumani și români – s-a opus triburilor migratoare ale ungurilor în plină expansiune, la finele primului mileniu după Cristos? În Timișoara, în Piața Plevnei am descoperit Parcul și statuia nobilului Gheorghe Doja (în maghiară Dózsa György, n. 1470 în jud. Covasna), cel care a fost condus războiul țărănesc, fiind capturat și ucis cu barbarie. Execuția sa publică pe un tron înroșit în foc (la 20 iulie 1514, în Timișoara), a îngrozit întreaga Europă: «Nicolae Isthvanfi în Istoria sa relatează astfel supliciul lui Doja … din fier dur sunt făcute un tron, o coroană și un sceptru, insignele regale, pe acesta e așezat gol George iar coroana răspândea raze de focul încins, i se așează pe cap. Sunt aduși cei 9 nefericiți, care erau în viață palizi ca moartea, de foame morți de jumătate, numai umbre de oameni, și li se poruncește ca apucând cu dinții să muște și să înghită din corpul lui George, care (corp, membre) atins de fierul înroșit, emitea un oarecare țiuit cu miros de ars. Călăii stăteau amenințători cu săbiile scoase în cazul că n-ar executa ordinul și amenințau că îndată sunt străpunși. Ei îndată ce, de frica morții au făcut acest lucru, într-adevăr au fost lăsați liberi; (…) dar trei inși care nu-și pângăriseră gura abominabilă, au fost uciși chiar acolo. (…) George s-a părut că nu plânge, că nu se vaietă, că nu se îngrozește, (…) în sfârșit nemaiputând să suporte durerile grozave, și-a dat sufletul.

Dar, (călăii) s-au înfuriat pe cel care s-a achitat de viață, căci cadavrul lui a fost tăiat în bucăți ca pe al hoților și trădătorilor, care fiind trimise la Buda, Pesta, Alba și Oradea și fiind spânzurate în furci au fost de spectacol și batjocură trecătorilor. (…) Acest sfârșit l-a avut, potrivit cu faptele sale, Georgius Siculus (Săcuiul), nenorocitul autor și ațâțător al războiului descris, de teama căruia se cutremurase întreaga Panonie; în acest război în diferite lupte, se zice că au căzut la 40.000 de oameni».

În plimbarea cu vaporetto – pe canalul Bega – am descoperit un portret al marelui mitropolit, Sf. Ierarh Andrei Șaguna, realizat pe unul din stâlpii de sprijin al podului Andrei Șaguna (fostul pod al Episcopilor, inaugurat în 1913). Aici, mi-am reamintit că în 2023, toți românii comemorează 150 de ani de la trecerea Marelui Ierarh în veșnicie, în epoca sec. al XIX-lea fiind celebră relația lui cu familia Mocioni, din Banat. Câți din tinerii contemporani cunosc faptul că în cele două capitale culturale europene – Sibiu (2007) și Timișoara (2023) – membrii familiei Mocioni au lăsat o adevărată operă culturală, aceasta regăsindu-se în monumente istorice mai mult sau mai puțin conservate și promovate? Vă invităm să vizitați comuna Foeni – la 42 km de Timișoara, la granița cu Serbia -, toți timișorenii cunoscând (mai mult) restaurantele sârbești renumite pentru prepararea peștelui! În Foeni, se păstrează monumente remarcabile pentru istoria națională! Între cele 340 de monumente istorice aflate pe lista monumentelor istorice din județul Timiș (2015), comuna este prezentă cu 4 poziții, două fiind de interes national: conacul familiei Mocioni (monument atestat la 1750, în Foeni nr. 411) și Mausoleul familiei Mocioni (datat în sec. XIX) în cimitirul comunei (la marginea de sud-vest), aflat chiar lângă podul de cărămidă (monument atribuit stăpânirii turcești, din 1749) lângă drumul județean DJ 593. Am vizitat comuna Foeni și exteriorul vechiului conac (utilizat mult timp ca un Cămin Cultural Comunal, imobil în plin proces de reabilitare, investiție a Consiliului Județean Timiș). O clădire monumentală, realizată în stil neoclasic, proiect al arh. Mór Kallina. De asemenea, am reușit să vizităm biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (zidită între 1871-1875, ctitorie a familiei Mocioni – Andrei Mocioni contribuind substanțial), iar cu sprijinul și amabilitatea preotului Nicolae Strizu am descoperit cimitirul comunal și marele Mausoleu al familiei Mocioni, o construcție impresionantă, în care se odihnesc majoritatea membrilor familiei. Când va apare monografia comunei Foeni?

Singura istorie a familiei Mocioni a fost elaborată de dr. Teodor Botiș (rectorul Academiei Teologice Române din Arad), care scria la 29 iunie 1936, în „Prefața” la „Monografia familiei Mocioni” (1939) motto: „Oamenii sunt trecători, faptele lor chiar sunt trecătoare, iar gândirea lor rămâne veșnic ca o pecete a timpurilor” (Regele Carol II, la Săptămâna Cărții, Mai 1935). Spațiul articolului nu permite prezentarea monografiei, cele 500 de pagini prezentând istoria și biografiile membrilor familiei Mocioni (majoritatea din ramura de Foeni), autorul considerând că a existat o adevărată „Epocă a Mocioneștilor”, în Banat. Despre „Originea și genealogia familiei Mocioni”, aflăm din primul capitol: «Familia macedo-română a Mocioneștilor a avut destinul istoric să îndeplinească un apostolat național în viața noastră politică, bisericească, culturală și economică. Prin acest apostolat s´a întipărit în paginile istoriei Românilor bănățeni și ardeleni din epoca renașterii lor, premergând marelui eveniment al desrobirei prin înfăptuirea unității noastre naționale. Puțini oameni din generația zilelor noastre cunosc trecutul acestei familii nobile și faptele ei de altă dată. (…) Familia Mocsonyi – Mocioni – e una din cele mai distinse familii române dintre Tisa și Carpați, o familie care a intrat în istorie». Din aceștia s-au remarcat, în timp: avocatul Ioan Mocioni (1780-1854) scriitorul, jurnalistul, deputatul și compozitorul Alexandru Mocioni (1841-1909), politicianul Andrei Mocioni (1812-1880), ofițerul și deputatul Antoniu Mocioni (1816-1890), ministrul Anton Mocsony de Foen (n. 1882-?), deputatul Eugeniu Mocioni (1844-1901), deputatul Gheorghe Mocioni (1823-1887), deputatul Petru Mocioni (1804 – asasinat în 1858), etc.

Pentru cititorii Tribunei, amintim că prin patenta imperială din 13 aprilie 1851, Senatul imperial austriac – care se compunea din 15 membri – a fost completat cu 45 de „consilieri imperiali extraordinari”, nominalizați dintre toate popoarele monarhiei: «Ca reprezentant al românilor din principatul Transilvaniei fu invitat și numit episcopul Andrei baron de Șaguna, al bucovinenilor baronul Nicolae Apostol de Petrino, iar al celor din Banat și Crișana, Andrei Mocioni de Foen – toți trei de origine macedo-română». În monografia familiei, se prezintă și un eveniment din 1865, ce ilustrează caracterul acestora: «… când contele Zichy, cancelarul aulic al Ungariei, comunică – printr-un prieten al familiei – intențiunea sa de a propune împăratului Francisc Iosif ridicarea membrilor familiei Mocioni la rangul de conți, titlu care conferea și demnitatea de membru de drept în „Casa magnaților” (Senatul ungar), Andrei Mocioni îi răspunde: „Spune-i să-mi deie cel puțin pacea, dacă nu-mi poate restitui încrederea ce mi-a răpit-o cei de sus”, iar fratele lui, Antoniu, declară: „Cei de sus ne cred netrebnici sau nebuni și nu știu că mi-ar fi rușine a ieși între oameni cu titlul de comite (Graf) pe cât timp ține mizerabila situațiune de astăzi a națiunii române”. De fapt, niciun vlăstar din generația luptătoare și istorică a Mocioneștilor n´a primit decorații, și distincții, ranguri și titluri dela Împăratul Austriei și Regele apostolic al Ungariei, Francisc Iosif».

Cine mai cunoaște – astăzi – că Alexandru Mocioni a fost primul președinte al Partidului Național din Banat și Ungaria (la 1869), dar și președintele Asociațiunii ASTRA (1901-1904), contribuind inclusiv la înființarea Băncii Albina (printr-o donație de 300.000 de forinți, în 1871), fiind și președintele Consiliului de Administrație (până în 1874)?

Știați că familia Mocioni a susținut „Planul subvenționării literaturii române și ajutorării tinerimii studioase” (început în perioada 1859-1861), pentru ca în 1867 suma totală alocată să ajungă la 10.000 de florini anual? În municipiul Sibiu, cele mai cunoscute monumente istorice – ce amintesc de donațiile familiei Mocioni – sunt: catedrala mitropolitană Sf. Treime (familia Mocioni a donat 60.000 de coroane de aur) și Muzeul Asociațiunii Sibiu (pentru construirea căruia a donat 24000 de coroane), membrii familiei fiind menționați pe toate plăcile memoriale! „Gazeta Transilvaniei” (nr. 12/ 1861) prezenta crezul politic al lui Andrei Mocioni, deviza lui fiiind: „Nimic pentru mine și toate pentru dulcea mea națiune și dela această deviză în veci nu mă voiu abate”. O întrebare legitimă: când se vor configura circuite turistice de prezentare a patrimoniului material și imaterial – în jud. Sibiu și jud. Timiș – pentru promovarea moștenirii istorice a memoriei familiei Mocioni, liderii mișcării naționale bănățene? (va urma) Marius HALMAGHI