Când Justiţia e doar bilingvă

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Până la ce nivel moral se poate interpreta intenţia preventivă şi aplicată a unei instanţe judecătoreşti? Până la nivelul următor şi în ce ordine? Sau ne închipuim câte o demonstraţie în funcţie de ce-câţi-şi-cum, într-un singur sens giratoriu la intersecţia interpretărilor. Dacă nu interpretăm tacticile sistemului "imunitar" al Justiţiei înseamnă că e valabilă? Dacă avem dorinţă să interpretăm şi cine ne înverşunează neputinţele?
Având un miez emoţional, subiectul de astăzi este ipocrit şi mai presus de o "ştire", care i-ar fi conferit oarecare autenticitate-dacă nu sărim peste violenţa exprimată şi, apoi, explicată în instanţă. Se numeşte violenţă spirituală a robelor de sub care se ordonează sensuri aproape definitive. Nu trebuie să se complice vreun judecător "independent" şi cu obedienţă multiplă. Mă refer doar la casta căreia îi este membru-datornic al adevărului periferic…

***
Transformăm, prin actualizare: tocmai s-a dispus, în instanţă, o pedeapsă (neexplicitată în Codul familiei) pentru "violenţă spirituală": după despărţire, părinţii-mama româncă, tatăl declarat maghiar-am apelat la logica dreptului aplicat. Şi să fie "alocat" copilul, în funcţie de înţelepciunea unei instanţe bilingve. Concret şi solemn, s-a dispus că "instanţa nu identifică niciun pericol real pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, dacă el merge la o grădiniţă (în limba română) cu mama şi, peste o săptămână la altă grădiniţă (în limba maghiară) cu tatăl". Apreciez logica decizională, de parcă mă uit la o fotografie "mişcată" a adevărului printr-o lentilă opturată. Revin: tatăl a spus pas şi pe dincolo, a luat feciorul şi s-a refugiat în Ungaria, unde l-a înscris la şcoală unilingvistică, şi a deschis proces pentru obţinerea custodiei exclusive. Nesfătuit sau indiferent poate doar folosit sub formă de ştire consumabilă, tatăl unui copil bilingv a devenit agresor spiritual al propriei imagini parentale.

***
E încă o inversiune în care suntem ţintuiţi, în decorul fals al emoţiilor fără drept de a fi traduse în numele adevărului, fără TVA sau procesat lingvistic. În Camera de chibzuinţă, prea mulţi au intrat, dinainte să-şi uite decorul moral în care nimic nu e. 
Totuşi – de parcă se întâmplă ca o prioritate – cei care sunt consumatori ai adevărului rămân ţintuiţi în decorul unei justiţii emoţionale. Dacă este bilingvă, e doar o închipuire fără dreptul la interpretarea inversiunii, prin acceptarea adevărului regenerabil. E exprimat prin individualizare şi duplicitară tăcere între variantele educaţiei (experimentată) şi doar atâta durează dreptatea…