E greu să scrii de nea Freddy, când l-ai lăsat să-ţi locuiască-n ungherele sufletului vreme de aproape un sfert de veac. Am avut şansa să-i fiu coleg la Tribuna, unde l-am privit mereu ca pe un mentor cu îngăduinţe de prieten şi statornicii de camarad. Ne-a părăsit de un an şi habar nu am cum s-au scurs anii pe care i-am împărţit, cu atâta bucurie şi entuziasm, la ziar. Şi ce n-aş da să mai avem măcar o după-amiază de taifas, un ceas, măcar o clipă din Vremea cea Faină în care ne spuneam "Neaţa bună!" şi "Ne vedem mâine".

Ce n-aş da să mai aud cum la plecare, din uşa biroului, îmi spunea "Tinere coleg, aşa de tineri nu ne mai revedem niciodată!" Ori când vreo năpastă dădea iama-n povestea cuiva, revenea, invariabil, la sfatul soacrei: "Să fii stat acasă!" 
În ultima vreme am avut birouri alăturate, după ce, în primii mei ani la ziar, o încăpere mică ne-a adăpostit  lui senectutea, iar mie învolburările de tânăr gata să se încaiere cu norii, cu munţii şi să răzbată orice semeţii şi provocările lor. Era povestitor, şugubăţ, avea leac pentru orice beteşuguri şi mereu câte-o vorbă bună în desaga poveţelor.

Prima mea amintire cu nea Freddy

rămâne fotografia de sub brad. Vreo cinci ani să fi avut, poate şase, când tata l-a dus la noi de Crăciun. Mi-a întins o portocală şi am devenit prima mea fotografie lângă bradul în care licărea, caldă, instalaţia meşteşugită de bunicul meu. Nu ştiu câţi s-or putea îmbucura cu o fotografie făcută de Fred Nuss în miezul Crăciunului şi-n creştetul copilăriei, dar eu uite că pot. 
Cu nea Freddy puteai sporovăi vrute şi nevrute, de la fotografie la gastronomie, de la şurubărit la electronică, de la ceasornicărit şi ticăitul lor, de la gagici la filme şi de la muzică la licorile ei care începeau şi se terminau cu jazz, cealaltă mare iubire care i-a fiinţat viaţa şi împletirile ei. Am şi acum un gust amar că n-am apucat să ascultăm caseta de care am vorbit şi pe care am toot pus-o la cale. "Măi, ca să ascultăm un jazz cald, frumos, aşa cum ştiu eu, trebuie să vin la voi, cu răgaz şi un coniac fin şi să nu ne deranjeze nimeni o sâmbătă întreagă, poate şi duminica". Poate fi Oscar Peterson?, am îndrăznit, ştiind că nu dau greş cu alegerea făcută. Chopin brodat de un pianist înveşmântat în savoare de geniu. I-a plăcut opţiunea şi a rămas că o comitem. Musai. Doar că am amânat-o mult, nepermis de mult. 

Au avut întâietate festivalurile de jazz

unde fotografiile lui alb-negru au colorat îndevenirea, împestriţând-o de la un an la altul. N-am mai apucat să ne bucurăm împreună nici de Oscar Peterson şi nici de după-amiaza promisă. Am preferat fâşneli pline de asperităţi, priorităţi de colb, amânări pustiite de sens şi golite de rost, convinşi că e timp berechet. Îmi amintesc cum vorbeam de Sărbători, când ne suna invariabil. "Ce face Sorana, ce face ăla micu? Ai tăi sunt bine?"

Anul trecut a fost primul Crăciun când Freddy n-a mai sunat. L-am văzut ultima oară la braţ cu Puppy, cea care i-a fost busolă şi călăuză deopotrivă. Erau pe podul nou de la Piaţa Cibin şi se ţineau de mână. Ploua mărunt. Un vânt rece cu suflet de crivăţ îşi înteţea paşii. Fugeam la ai mei. Nea Freddy căra nelipsitul lui rucsac, martorul celor 15 km pe care şi-i îngăduia zilnic, indiferent de ifosele vremii. "Măi, secretul e să tropăi, nu contează cum e vremea, eu fac 15 km în fiecare zi. Dacă umbli, nu te doare nimic", ne povestea ori de câte ori ne plângeam că-i vreme de şubă. Eram aşa convins că vom mai avea ocazia să ne cotrobăim gândurile prin aburi de amintiri şi cafea… 

Grădinăritul era altă mare pasiune

care i-a călăuzit paşii. Mă ocupam de ziar, fără să mai conteze week-end-urile când eram cum altfel decât pe baricade. "Măi, duminică merg la Cârţa, te descurci fără mine la ziar? Am de lucrat un pic în grădină, s-au făcut dovleceii, roşiile, castraveţii, musai să merg să văd de ei. Uite aici las o ilustrată, poate reuşeşti să o strecori în ziar!" Lunea mă pomeneam cu doi-trei dovlecei, câteva roşii şi – evident – reţeta: "Măi, tai aşa mărunt două cepe, le căleşti puţin, aşa, scapi un gogoşar-doi şi un deşt de slană, mai tai mărunt o varză, pui nişte mărar şi-ţi iese o zamă de te lingi pe deşte!" Fiecare sfat avea miros, avea savoare şi parcă nicio mâncare nu ieşea dacă n-o îngăduiai  povestită cu atâta pasiune …    
Salivam în redacţia unde duhăneam cât era ziua de lungă şi ne împrospătam bateriile cu covrigi şi cafele. Când nea Freddy povestea de reţete, putea întrece orice cobzăreli silabisite de chefii de azi şi sofisticărelile lor …

S-a scurs un an fără nea Freddy,

iar prietenii de la Fotoclubul Orizont l-au omagiat la biblioteca ASTRA unde Răzvan Pop a fost gazda unei întâlniri cu prieteni şi admiratori dornici să-i revadă imagini de colecţie. Andrei Buta şi Dani Bălţat au ales câteva fotografii din Universul lui Fred. Univers pe care habar n-am dacă vom putea, vreodată, să-l cuprindem. Darmite să ne pricepem, să-i fim, vreodată, stele…

Foto: Răzvan NEGRU