Singurul român distins cu Premiul Nobel pentru Pace

Medicul-academician Ioan Moraru (n.8 sept. 1927-m.20 dec 1989, satul Dârlos). De unde şi obli­gaţia mea gazetărească de a încerca să-i aşez por­tretul imaginar în chenarul imensului tablou al celor mai de seamă oameni ai ţării. Cu atât mai mult cu cât el nu provenea dintr-o familie de intelectuali înstă­riţi de la oraş, ci dintr-una de ţărani-plugari gos­podari din Dârlosul veci­nătăţii râului Târnava Mare. Cât despre satul său natal îmi place să spun (de parcă eu m-aş fi născut în el) că îşi are casele, gră­dinile, şurile şi grajdurile frumos rânduite pe lungul urcuş şi coborâş al uliţelor şi hudiţelor. Cele care se pre­lungesc pe hotar, du­când atât în livezile tom­natice ale dealurilor pomi­cole şi viticole, cât şi în şesul gălbui al cucuruzelor coapte. Inutil să vă mai spun cât de încântător este întregul peisaj. Cu atât mai mult cu cât peste el se suprapun sclipitoarele turnuri ţuguiate ale bas­tioa­nelor breslaşilor medievali şi ale bisericilor bătrânului şi mereu tânărului Mediaş. Aşezarea care a izbutit să rămână ceea ce a fost ea dintotdeauna: o încântă­toare citadelă urbană ro­mânească şi multietnică, atestată documentar la 3 iu­nie 1267, aşa cum o con­semnează documentul descoperit prin strădania vrednicului istoric George Togan (n.4 dec.1910-m.26 feb.2003), fiu al urbei. Nemeritat uitat nu numai de concitadinii săi, dar şi de mai toate autorităţile locale care s-au perindat la gospodărirea şi admi­nistrarea municipiului !?

Revenind în vechea vatră a Dârlosului, vă propun să decupăm, cu închipuirea ochilor minţii şi cu puterea auzului, un fragment din ilustrata acestui sat. Ca urmare, în acest început de toamnă m-am oprit în preajma locului preferat de scăldat şi de joacă al copiilor din sat, încă de pe vremea când viitorul medic-academician Ioan Moraru era doar un ţânc. Aici ascultam acel susur al apelor care îmi părea a compune şi recompune discret crâmpeie dintr-un amplu concert simfonic, desprinse din partitura interpretativă a uneia dintre încântătoarele rapsodii române ale lui George Enescu. În realitate, însă, nu era altceva decât ecoul prelungit şi călător al acelor ape curgătoare. Cele care, odată ajunse în acel vad, nu le mai rămâne altceva de făcut decât să mai străbată o ultimă mică porţiune din lungul drum întortocheat până la emo­ţionanta lor întâlnire cu molcoma Târnavă Mică şi cu căruntul Mureş. Nu, însă, mai devreme de a fi scăldat cu apele lor ames­tecate glorioasa şi îndure­rata „Câmpie a Libertăţii de la 1848”. Precum şi zidurile falnicei Cetăţi de Latinitate şi Românitate a Blajului, cu amintirea vestitei „Şcoli Ardelene”. Cea a înţelepţilor vechi cărturari ardeleni, precum un Gheorghe Şincai şi un Petru Maior. Sau un Ti­motei Cipariu şi un Ino­cenţiu Micu Clain. Acei emblematici istorici, filologi şi teologi ai neamului româ­nesc, urmaşi ai unor trecute vremi şi vremuri. Cei care, prin tot ceea ce provăduiau cu vorba şi cu scrisul lor n-au făcut alt­ceva decât să pregătească mult aşteptata Mare Unire, de la Alba Iulia, din 1 De­cembrie 1918. Pentru ca, ceva mai târziu, blăjenii să aducă ca simbol al preţuirii faptelor acelor cărturari, Grupul Statuar „Lupa Capitolina”. Acea Lu­poaică Romană sculptată în bronz arămiu şi înălţată în zona centrală a Blajului, purtând la sânul ei doi copilaşi: pe fraţii gemeni Romulus şi Remus.

Toate aceste întâmplări compun acele binecuvân­tate meleaguri transilvane din care, în urmă cu 96 de ani (respectiv în ziua de 8 septembrie a anului 1927), avea să se ivească în lume fiul de ţărani-plugari din Dârlos, Ioan Moraru. Omul care va face, ca prin ispră­vile muncii şi vieţii sale, atât numele său cât şi cel al ţării sale, să se transforme în renume! Reamintindu-vă că este primul român Laureat al Pemiului Nobel pentru Pace. Spre edifi­care, vă ofer un succint epi­sod, mai puţin cunoscut: Oslo, capitala Norvegiei, în după-amiaza zilei de 11 decembrie a anului 1985. Reunit în sesiune festivă Senatul Juriului Interna­ţional conferă respectivul premiu mişcării „Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear”. Miş­care iniţiată de trei somităţi ale medicinei mondiale din tot atâtea ţări: nord-americanul Bernard Lown, rusul-sovietic Mihail Kuzin şi românul Ioan Moraru. În numele celor trei savanţi, înalta distincţie este primită de reprezentantul Şcolii Medicinei Româneşti. Şi, asfel, după savantul-medic George Emil Palade (1912-2008), încă un român devenea laureat al celui mai prestigios pre­miu internaţional.

Notă: Atâta vreme cât a trăit şi a muncit în deplină sănătate, Ioan Moraru şi-a iubit, ascultat şi stimat bunii săi părinţi-plugari, neuitând nici de rudele sale, nici de colegii de şcoală primară din sat şi nici de cei ai liceului din Mediaş şi ai facultăţii din Cluj-Napoca. Dar nici de prietenii ţărani ai satului în care mereu revenea cu mult drag. Dovadă că a ales să îşi doarmă somnul de veci în pământul cimitirului aşezării sale natale, ru­gând-o pe Norica, soţia sa, să vină şi ea lângă el, atunci când Bunul Dum­nezeu va crede de cuviinţă. Aşa precum a făcut, între timp. Cât priveşte destinul în viaţă al singurului lor copil, Ionuţ, el este tot me­dic-practicant şi cercetă­­tor ştiinţific, la fel ca tatăl său. Numai că s-a stabilit, pen­tru o vreme, în Statele Unite ale Americii, îm­preună cu soţia sa şi copiii lor. Ea fiind tot medic şi tot româncă. Amândoi reu­şind să fie cadre didactice universitare foarte apre­ciate. Ultimul popas repor­tericesc să-l facem în zona centrală a satului Dârlos. Acolo unde, în decorul celor două biserici ale românilor şi una a saşilor, al Şcolii Gimnaziale care îi poartă numele, precum şi al „Monumentului Eroilor Români din toate răz­boaiele şi din toate tim­purile”, sunt aşezate bus­turile cu chipurile a trei fii de seamă ai acestei aşe­zări: teologul Visarion Ro­man (1833-1885), înteme­ietorul Băncii Albina a românilor ardeleni astrişti; istoricul Ioachim Crăciun (1898-1971) şi medicul Ioan Moraru (1927-1989). Pe placa din marmură aşezată pe faţada casei părinteşti, purtând numă­rul 290, stau gravate urmă­toarele cuvinte: ”Aici s-a născut academicianul-profesor-doctor docent în ştiinţe medicale, laureat al Premiului Nobel în 1985, Ioan Moraru”.

Nelu Vulcan-Agniţeanul