Mai durează până ieşim din cadenţă

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti!

Continuăm să facem cadenţe în baletul, repetabil, al marşului impus. Desenat în profilul aplatizat şi  de sub talpa altora, unde s-a comprimat amprenta balansului într-un singur sens. Ce gândeam că ştim-prin dedicaţie şi cu deducţie ideologică-nu mai aminteşte despre ce credeam că ne îndreptau tiptil, câteodată răzleţi, dar nicidecum în cadenţă.
Nu ştiam că vom comenta viitorul cu indiferenţa trecutului. Acum e invers. Ştim să ne cadenţăm în confortul de paradă dintr-o istorie în care încurajăm trecutul. Nici viitorul nu se întrevede, în cadenţa respiraţiei pe care ne permitem să o insuflăm, ca într-un marş (cu platfus) de pe un plămân obosit. Gâfâim, în cadenţă. 
Aşa vom continua, între diferenţele neglijabile ale istoriei, din moment ce ne-au permis (moral) şi ne-am impus (ideologic) să cadenţăm într-un ritual naţional-alegoric. De fapt, ne confundăm în frescele unde defilăm, simpatici şi teribili, adică opaci. Aşa încep nedumeririle. Le-am acceptat, dinainte de dumirire. Apoi, le-am prelungit, dincolo de putinţe, gânduri, deşertăciuni, nervi, constipaţii morale şi indiferenţe cu variante, lecturi anapoda şi partizanate falsificate, adevăruri în prelungirea mandatelor politice, alte gânduri şi expresii inversate, vorbe şi altele, şi ne-am propus să inversăm ceea ce nu am ştiut să stăpânim: cadenţa gândurilor.
***
Ne mai gândim. Ceea ce poate fi o opţiune, nicidecum nu acceptăm varianta de rezervă, în cadenţă cu ce observăm, de pe margine. Am fost observaţi şi din centrul observatorului: prin lentile de plumb, şi continuăm să privim, să ne gândim şi să defilăm cu paşii miriapodelor care sunt mai simandicoase decât teoria mersului înspre nicidecum şi nici de ce ar trebui să fim.
Există o  formă de acceptare (sau uniformizare) a ceea ce nici nu ştim că s-ar putea, în măsura indiferenţei care ne stabilizează între fapte, întâmplări, variante, propuneri, alte acceptări şi inversări ale vorbelor-şi iată cum stă treaba: memoria e duplicitară. E o găselniţă printre cadenţele, individualiste, ale umilinţelor acceptate. Un fel de servilism cadenţat ne ocupă, spiritual şi sceptic, şi câteodată nereligios, şi ne revoltăm exact când e prea târziu. Nicidecum în cadenţă nu ne-am propus să gândim vreodată.
Continuăm să evităm desluşirea, justificată ori parţial acceptată, a cadenţelor care ne ocupă timpul din cealaltă dimensiune a mimetismului individualizat, până la reformarea individului în cadenţă cu cei dimprejurul său. Şi invers, ne repetăm cu atâta abnegaţie, încât mai durează până ieşim din "bocancii" memoriei.
Fiind creaţie a creierului, memoria ne disculpă de gândirea în expectativă. E cumva de neconceput să eviţi microbii care şi-au găsit cadenţa în trupul care ne poartă până la desăvârşirea ultimului balans.
Suntem în cadenţă şi în anonimat, şi mai durează până vom comunica în "pasul liber" al gândirii…