Literatura română ne amintește, prin câteva personaje, despre un mod extrem de popular de interpretare a Evangheliei de astăzi. Țineți minte Duiliu Zamfirescu cu a sa Viață la țară, cu teribilul Tănase Scatiu și cu inconfundabilul Dinu Păturică, perenul parvenit de rit fanariot. Sau Slavici, cu dureroasa Moară cu noroc și incredibilul Lică Sămădău? Și vor mai fi fiind, dar aceștia îmi vin mereu în minte când citesc Evanghelia Duminicii acesteia, Duminica Evangheliei despre Pilda lucrătorilor răi (Matei 21. 33-44). Povestea-nepoveste a Mântuitorului e pusă la inima ucenicilor îndată după Intrarea în Ierusalim și alungarea vânzătorilor din templu. Și după ce smochinul refuză să-i răspundă cererii lui Hristos de a-l hrăni în una din ultimele dimineți cuminți ale lumii, înainte ca să-și răstignească slugoii Dumnezeul-slujitor, pe Ebed- Yahve, robul lui Dumnezeu. Și povestea doare pentru că pare că e o pildă-profetică despre uciderea din culpă- nu doar morală- a Domnului Hristos.

Părinții Bisericii- Sfântul Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare- tâlcuiesc că omul stăpân al casei nu poate fi decât Tatăl Ceresc, casa fiind lumea. Acolo clădește turn de păzire a viei, pune gard și zidește teasc. Om hotărât, Dumnezeu gospodar. Problema este că nici un turn nu te poate salva de trădarea slugoilor pe care i-ai investit cu încredere ca slujitori de încredere. Cei care știu de turn, de gard și teasc dar omoară cu pietre pe oricine intră peste ceea ce ei socotesc a fi propria lor proprietate nu că ar fi transferat iubirea lor pentru bunurile stăpânului ci pentru că se mută din ascultare și responsabilitate în misecuvenism, boală de slugă arogantă și ruptă de responsabilitate. Aici e taina Evangheliei de astăzi. În această trădare dusă până la ucidere. Nu ucid doar slugile venite să primească roada ce se cuvenea stăpânului ci și pe fiul său, de care stăpânul credea că se vor rușina. Cum s-ar rușina însă oamenii fără obraz, care-și pierd identitatea de slujitori, se dezbracă de încrederea stăpânului luând pe ei zdrențele trădării? Cum s-ar putea rușina oamenii care și-au schimonosit chipul slavei Stăpânului luând urâțenia mizeră a trădării. Priviți atenți textul. Nu-i vorba de delaționiștii ce ne-au intoxicat viața socială, de diplomații într-ale sforăriei ori construcției fake-news-ului de propagandă. Ci de niște ucigași pe față, fără scrupule și frici de pedepse. Ce vor fi crezut? Că stăpânul nu va cere de unde a gospodărit, nu va recupera investiția? Să nu-l fi cunoscut pe cel care le-a acordat atât de multă încredere încât…pleacă?

Ei bine lecția e dureroasă și continuă. Extrem de actuală. Pentru că Domnul ne descoperă că Împărăția cerului este asemeni acestui stăpân ce-și ia înapoi via. Că nu până în sfârșit slugoii care administrează via se vor identifica – cu ușurința specifică lașilor- cu Stăpânul, că Împărăția cerurilor este a lui Dumnezeu și nicidecum a funcționarilor cu aere de dumnezei. Le spune Domnul povestea dinaintea oamenilor săi care văzuseră și alungarea vânzătorilor din templu și uscarea smochinului, întruchipări ale pietrificării credinței în autosuficiență și nerodire. O spune Hristos știind că slugoii nu se rușinează niciodată de Fiul tatălui, că se vor acoperi mereu cu statutul lor de aleși de încredere ai stăpânului. Că vor argumenta mereu împotriva Adevărului cu ceea ce au înțeles ei din revelație, că vor alinia mereu cuvântul lui Dumnezeu în bârfitoarea vorbărie cu ifose de spiritualitate. Cuvintele Domnului nasc furie în arhiereii și fariseii de la Templu. Nu e prima dată dar de data asta îi pornește definitiv în încercarea de a-L pune la punct pe Dumnezeu-Omul. Și-i pun punct pe Cruce. Care devine vindecarea de puncte mediocre a comunicării cu Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul nostru.

Pilda nu are chei ascunse. Răii vor fi pedepsiți și cu rău vor fi pierduți. Dar mai este și o nădejde în glasul oamenilor. Că va găsi stăpânul lucrători ce nu se vor slugoi ci slujitori și dându-le lor via, aceasta va rodi, va da rod veșnic. La timpul lor. Un timp al Împărăției. Care, din neglijența noastră, poate lua de la noi Împărăția lui Dumnezeu și să o dea altora, vrednici de ea. Nu știu cum să o scriu mai cuminte dar e limpede că nu de lingușeala noastră în cuvinte meșteșugite are Dumnezeu odihnă și bucurie ci de atenția noastră la darurile puse în slujba păstrării viei ca o Împărăție. Priviți la propriile vieți și învățați să nu vă înțepeniți în slugărnicie ieftină dinaintea lui Dumnezeu. Ne-a dat întreaga viață ca o vie deplină, a așezat turn de veghe și gard de păzire dinspre hoții cei din afară. Feriți-vă să deveniți hoții cei dinlăuntru, trădătorii sensului adânc al chemării în via lui Dumnezeu. Ucigași de frați și răstignitori de Fiu doar să vă fie bine, un bine obscur și vecin cu iadul.

Numai Domnul știa ce era în inima Lui când profețea trădarea prin care va trăi Pătimirea Golgotei, Răstignirea și Moarte. O spunea, cu subiect și predicat, direct în fața autorilor cunoscuți ai deicidului ce avea să urmeze. Dar ei priveau în spate. Ca orice slugoi care cred că Dumnezeu nu-i vede.