Cele mai multe articole şi studii despre Sibiul medieval declară cu precizie că anul 1360 este cel de ctitorire a pieţei celei mari şi că ridicarea centurii care întregea liniile şi apăra terasa de sus este cauza. Nu contează documentele istorice, doar speculaţiile. Speculativ, teoria anului 1360 pare credibilă. În anul 1360, localitatea primea statutul de "civitas". Din perspectiva cancelariei regale, titlul de "civitas" era unul superior, presupunând o comunitate consolidată economic, militar, cu autonomie ridicată, cu autoadministrare, dreptul la judecată şi de a condamna la moarte. Cu alte cuvinte, Sibiul depăşise statutul de simplă aşezare, de târg ("opidum"). Putea chiar găzdui curtea regală, plătea impozit, era datoare cu oaste. Putea avea şi un teren central pentru manifestarea puterii. A şi avut chiar în 1360?

O steluţă lămuritoare e necesară. În ochii cancelariei, aşezarea nu îşi pierduse caracterul iniţial, importanţa de centru religios al Transilvaniei şi al regatului. Acestei calităţi li se adaugau cea politică şi administrativă, de centru al comitatului. Solidaritatea la nivelul etniei era incipientă, dar prin aşezare şi rang religios, prin negoţul tot mai puternic şi breslele tot mai profitabile, prin instituţii şi implicare în conflictele interne şi de hotar, prin structurile de clădiri, se depăşea viziunea începuturilor, a unui sat şi mai apoi târg.
 
Dacă în 1360 ar fi fost atestată existenţa Prangerului (Roland cu sabia ridicată, simbolul oraşului liber), dacă în noul teren public ar fi existat  Casa Sfatului, simbolul solidarităţii conducerii comunităţii orăşeneşti, eram de acord cu anul propus. Adică lipsesc dovezile că în 1366 terenul Pieţei Mari era unul de simbol al oraşului. Teoretic, oraşul trebuia să aibă un loc reprezentativ, un centru, metaforic – o inimă. El nu se naşte însă într-un an, ci într-un anumit context. Istoria este un proces, un cumul de fapte. Ea nu se rezumă numai la  date, ci la un proces contextual.

Documentele istorice legate de Piaţa Mare sunt cele de la începutul secolului al XV-lea. În 1407, comitele Pipo Spano adeverea că s-a reparat o casă de piatră în "piaţa de grâne" (circulus magnus vulgariter- Kornmargt) (Zimmerman, III, p. 460), iar în 1411 a fost cumpărată o casă cu suma uriaşă de 1000 gudeni tot in Kornmargt (Ibidem, p. 501).
Documentul din 1407 merită atenţie, fiind în procesul istoric un terminus antequem. Mai mult, repararea unei case presupunea în multe cazuri folosirea ei de către cel puţin o generaţie. Cu alte cuvinte, sfârşitul secolului al XIV-lea este un termen credibil, dar numai pentru construirea caselor. Am spus deja, piaţa este cu mult mai mult decat o graniţă. Mai mult,denumirea locului de kornmarkt  – piaţa grâneor) se referă la o funcţie a pieţei, nu neapărat şi nu numai în sensul cunoscut nouă astăzi. Arheologia o va demonstra.

Mobilierul Pieţei Mari; secolele XVI-XVII în istoria locului

Terenului pieţei i s-a adăugat, odată cu venirea puterii imperiale, postul principal de gardă şi o statuie închinată Sf. Johann von Nepomuk care, potrivit inscripţiei, a fost ridicată sub Carol al IV-lea.("Sibiul în anul 1790". Editat şi tipărit la 1790 de Martin Hochmeister, Sibiu, 2015, editori Cornel Lungu Liliana Popa, p.118). Statuia lui Roland rămăsese un decor vetust. Orgoliul comunităţii a menţinut-o. Clădirea colegiului iezuit şi statuia lui Nepomuk dominau însă scena.

Marele Pranger

Monumentul încoronat cu statuia lui Roland din Piaţa Mare, numit în documente Pranger ridică multe semne de întrebare pe care cercetătorii, inclusiv eu, nu le-am adus în discuţie.
Prima întrebare o ridică datarea desenului cu reprezentarea decapitării lui Harteneck. Este un desen contemporan sau unul ulterior? Dacă ar fi fost desenat la un anumit timp după eveniment, autorul ar fi fost îndreptăţit să uite sau să inventeze detalii. Un artist se poate juca cu opera sa; mai puţin într-o scenă istorică marcantă şi o perioadă când detaliul omora fantezia.
Mulţimea personajelor e mai greu de analizat în detaliu. În schimb, mobilierul terenului pare a fi real, după cât îl cunoaştem din surse  istorice. Mă intrigă însă o construcţie cu acoperiş, pe stâlpi din lemn aşezată neverosimil de-a lungul pârâului, lângă cuşca nebunilor. Sunt şi alte detalii verificate în urmele din subsol, cu excepţia cuştii nebunilor şi a clădirii gărzii, probabil din material uşor de construcţie.

A fost soclul statuii lui Roland un Pranger, adică un stâlp folosit pentru a expune oprobriului public un delincvent? E adevărat, în desenul cu execuţia din 1703 cu tema decapitării lui Harteneck, vedem o structură dezvoltată pe verticală pe vârful căreia se află o statuie. Construcţia monumentală este însă soclul statuii. E mai degrabă o operă artistică decât un stâlp de care se ţinea legat un prizonier. Chiar dacă dimensiunile soclului ar fi fost  exagerate de desenator pentru a  ridica la propriu şi simbolic statuia deasupra mulţimii, el este un element artistic: un fleuron al cărui loc era mai degrabă pe acoperişul unei clădiri reprezentative. Mai apoi, soclul este aşa de gros, că ar putea fi folosit pentru încătuşarea mai multor infractori.Este greu să ne închipuim un delincvent într-o postură jalnică, prins cu cătuşe într-o nişă cu formă artistică, ogivală. Soclul bogat ornamentat cu deschideri artistic lucrate este înconjurat de o podină de scânduri adusă la nivelul privitorilor. Este şi ea rodul fanteziei? Nu ştim.
Jocul  fantezei merge mai departe. Pe schelă este aşezat majestuos un personaj greu de desluşit pentru că liniile desenului nu sunt aşa ferme ca în cazul soldaţilor. Adevărat, linia groasă, imprecisă putea fi o întâmplare legată de calitatea peniţei. Nu este însă adevărat. De acelaşi tratament artistic s-a bucurat un grup de cinci personaje, între care unul e aşezat în genunchi.
Observăm însă cu mai multă claritate că personajul şezând sub statuia lui Roland are în mână o falnică spadă (de călău?). Mâinile şi mai ales chipul se disting cu greu. Călăul adevărat este personajul din umbră, evidenţiat doar de spadă. Ipoteza nu este greu de acceptat pentru că în dreapta se distinge clar un alt instrument de executare a sentinţei judecătoreşti: spânzurătoarea. Teroare imperială.

Care este deosebirea dintre Pranger (stâlpul infamiei) şi statuia lui Roland? Prin simbol şi funcţie, deosebirea este mare. De stâlpul infamiei erau legaţi delincvenţii pentru a servi ca exemplu comunităţii, iar Roland îşi păstra simbolul de putere a unui oraş care şi-a câştigat cu spada libertatea. Comunităţile libere aveau dreptul de judecată şi pedepse, chiar capitale. Cele capitale (decapitări, spănzurători) nu erau aşa de frecvente ca expunerea publică, de învăţare de minte.
Spânzurătoarea era o pedeapsă degradabilă şi se practica în afara zidurilor. În schimb, spectacolul cotidian al pieţei era întreţinut de micii delincvenţi (mulţi studenţi) puşi în jug şi legaţi de stâlpul infamiei sau închişi (o pedeapsă mai uşoară) în cuşca nebunior (nebunaticilor). Atât Roland cât şi stâlpul infamiei însă demonstrau autoritatea şi ordinea dezirabilă a conducerii comunităţii, ajunsă la mijlocul secolului al XVI-lea la apogeu.
În discuţiile cu colegi medievişti s-a afirmat pe bună dreptate că Roland nu este pomenit în documente. Pranger da, Roland nu. Adevărat, singura dovadă a existenţei lui Roland în afara desenului unui artist este piesa din muzeu. Unde e dovada acum?
Piesa  din muzeu nu este nici ea riguros datată. Cineva a inventat şi alţii au preluat anul  1550 ca existent pe baza statuii. Pe considerente stilistice, statuia a fost datată şi în secolul al XVII-lea.

Am arătat într-un articol anterior că detaliile armurii permit datarea statuii în secolul al XVI-lea. Un istoric de artă este aşteptat să-şi ţină promisiunea cu o părere îndreptăţită şi cu comparaţii în lumea mare.
Doar mâinile şi sabia au fost înlocuite după cum ne lasă să vedem starea actuală a statuii. Spada era prinsă cu o tijă de cap, urmele locului de prindere fiind vizibile.
Dimensiunile mici ale statuii au permis ipoteza lui Carol Goellner că ea putea fi amplasată într-o nişă. Adevărat, piesa are propriul soclu cu posibilitatea montării şi în alte locuri decât în vârful unui soclu, stâlp simbolic al dreptei judecăţi locale, patronate de acest sfânt terestru al justiţiei, Roland. Suntem doar în perioada de avânt a Reformei, într-un loc numit theatrum, cu un magistrat ce dispunea de suficiente resurse financiare să plătească un meşter renumit. Din nefericire, simbolul istoriei oraşului zace într-un colţ întunecat de muzeu.
Impactul statuii înălţate spre cer asupra spectatorilor din teatrul pieţei trebuie să fi fost pe măsura sumelor cheltuite şi a faptelor magistratului. Mai interesează azi pe cineva?

În 2005 a fost publicată o listă a statuilor lui Roland în oraşele medievale. Lista e grăitoare pentru că, preluând semnificaţia personajului, statuia a fost amplasată şi în locuri din afara Europei. Mai mult, în multe oraşe europene au fost aşezate statui noi cu semnificaţia medievalului Roland, semn de preţuire a tradiţiilor. Rolandul de la Sibiu nu a fost cuprins în listă, cu toate că ansamblul, soclul şi statuia sunt unele din cele mai spectaculoase din cele rămase. Pietrarul a meritat banii. Amintirea nu îi impresionează pe contemporani.
 E cazul a cere comunităţii de azi reevaluarea în contextul urbanismului de azi a unui simbol al oraşului medieval, din perspectiva tradiţiilor şi importanţei avanpostului de la frontiera Europei occidentale. Roland e în restauare de ani mulţi, iar orgoliul contemporanilor a ajuns numai la baronul Brukenthal, a cărui statuie a fost plantată la marginea pieţei. Istoria începe şi se termină cu el?
Să ne mulţumim deocamdată cu teoria: stauia lui Roland nu se confundă cu stâlpul infamiei, în semnificaţie şi practică. La hotare de culturi se puteau întâmpla însă  multe, posibil şi folosirea unui soclu masiv şi ornamentat ca loc de batjocură a delincvenţilor. În  Occident, lucrurile erau clare. Nu puteai lega de socul statuii întemeietorului mitic al puterii colectivităţii, un borfaş.
 Nici chiar spânzurătorile destinate delincvenţilor din clasele inferioare nu erau amplasate în Evul Mediu în centrul oraşului. Chiar mort, un tâlhar nu putea sta în centrul oraşului, un corespondent laic al locului consacrat din jurul bisericii. Imperialii însă nu păstrau aceleaşi valori. Mai întâi, le distrugeau pe cele vechi, cum a fost Casa Cântarului de pe locul bisericii iezuite. Centrul păstra semnificaţia de teatrum, un loc de spectacol înfricoşător pentru spectacolele cu supuşi. Acolo spânzurau, acolo despicau, acolo ardeau; chiar lângă colegiul iezuit şi biserică.
Desenatorul a văzut bine spânzurătoarea lângă Roland şi cuşca nebunilor (narrenhaslein)  era acolo, dar apăruseră şi azilele pentru nebuni (narrenhaus, irrenhasu). O secţie pentru bolnavii psihici era la spitalul vechi, medieval. Cei aduşi la cuşca nebunilor nu făcuseră decât "nebunii": scandaluri pe străzi, posibil în stare de ebrietate; adică tulburaseră ordinea publică. Expuşi în cuşcă, intrau în distribuţia spectacolului moralizator al theatrumului, adică al pieţei. Erau cazuri sociale.
Pentru delictele grave ale plebei locale (hoţia, sodomia) spectacolul aduce ca recuzită spânzurătoarea. Până la venirea Habsburgilor, cei dovediţi ca hoţi sau incendiatori sau ucigaşi, erau lăsaţi în spânzurătorile de la marginea oraşului, de regulă un copac puternic.
Dacă vrem să împărţim piaţa după criterii moderne, aşa cum au făcut-o unii istorici în scenă şi sală pentru public, recuzita scenei oficialilor era spre nord: în extremitate  Prangerul, locul de execuţie prin decapitare şi spânzurătoarea, iar ca scenă permanentă cuşca nebunilor, de cealaltă parte a râuleţului. Distribuţia spectatorilor în spectacolul execuţiei publice este clar: lumea priveşte spre nord. Frontul caselor de la sud era impozant, dar casele nu făceau parte din spectacolul pieţei. Erau mobilier la graniţă.
Este necesar să revin la denumirea de theatrum dată pieţei publice pentru că unii cercetători locali nu au înţeles pe deplin sensul.Theatrum presupunea un spectacol viu, unde erau chemaţi toţi cetăţenii cu treabă sau fără: vindeau şi cumpărau mărfuri în teritoriul pieţei sau în spaţiile de pe margine, veneau la execuţii, la parade şi defilări sau să vadă ca la gazeta de perete de pe timpul comuniştilor pe cei ce conturbau liniştea oraşului, nerespectând regulile morale şi sociale. Spectacolele sociale erau ocazionale, comerţul zilnic.

Desenul cu execuţia din 1703 este inepuizabil în informaţii şi posibilităţi de interpretare a detaliilor. Cuşca nebunilor pare de formă circulară, cu turbulenţii în expunere maximă, din toate părţile. Într-un oraş din Germania, acoperişul ei era roşu, culoarea nebunilor şi pată de culoare evidentă de departe. În dicţionarul Fraţilor Grimm, sunt date ca exemple cuştile din Nürnberg şi Augsburg. Ele existau teoretic în toate oraşele medievale occidentale. Ca şi la Sibiu, urmele arheologice nu s-au păstrat sau nu le-am văzut în urma excavatorului.

În desenul istoric sunt însă mai multe puncte de interes. Cel mai îndepărtat este cel al  unui grup de şase bărbaţi cu pelerină, între care unul stă în genunchi. Ei sunt înconjuraţi de soldaţi cu puştile pe umăr. În dreptul lor, mascând frontul a două case şi jumătate, se afla un alt detaşament de soldaţi.

Într-un plan mai apropiat, vedem corpul de gardă apărat de un şanţ şi de tunuri aşezate în colţul terenului. Clădirea pare solidă, cu steagul imperial pe acoperiş şi cu soldaţi postaţi pe laturi. Cazarma, cuşca nebunilor şi fântâna sunt aliniate pe malul râuleţului cu podeţe şi posibil cu un pod acoperit (H. Fabini îi spune "foişor"). Planul apropiat este dominat de monumentul lui Roland, încadrat de militari şi civili, oficiali legaţi de execuţia lui Harteneck. Butucul călăului era aşezat (simbolic?) între soclul statuii şi spânzurătoare. Un grup de şase persoane cu mantie şi călăul cu sabia ridicată, împrejmuiesc butucul.
Desenatorul a sugerat prin tuşa groasă şi îmbrăcămite calitatea oficială, deosebită, a  celor ce stau în jurul butucului, ca şi a celor ce stau în jurul bărbatului în genunchi. De fapt, mesajul puterii este cel care domină spectacolul din theatrum. Nu exclud însă ipoteza că desenul este naraţiunea unor fapte petrecute în timp sau o fantezie pornită de la realitatea  unui eveniment tulburător, un desen la comandă.

Arheologia Pieţei Mari din Sibiu

Suprafaţa pieţei este  puţin peste 13.000 mp (constructorii au notat că au pavat aici 16.100 mp). Lăsând la o parte pasajul de sub Turnul Sfatului, clădirile Colegiului Iezuit (cercetate chiar de mai multe ori), Palatul Brukenthal şi Casa Haller, adică spaţiul perimetral cu clădiri, ce alte cercetări arheologice complete s-au făcut în aceasta imensitate, centrul şi inima oraşului, numai birocratic, dar nu şi practic descărcat arheologic? A apărut un volum de rapoarte arheologice, un studiu arheologic, etc (Zeno Karl Pinter, Claudia Urduzia, Vechi piese de mobilier urban din Piaţa Mare, în Brukenthal. Acta Musei, III, 2008, p.243-262; Angel Istrate şi colab., Sibiu. Piaţa Mare. Cercetări arheologice, Alba Iulia, 2007) terenul însă, punctul zero al oraşului istoric nu a fost descărcat integral şi real de sarcină arheologică. Nici nu se putea la ce amploare şi intensitate s-a ajuns în reabilitarea în forţă înainte de 2007.

Multe vestigii subterane nu mai sunt. Le-au scos cu buldozerele: pământ şi ziduri, ziduri şi pământ. Cercetările arheologice contractuale au fost comandate sub presiune şi arheologii au făcut tot ce era posibil. Din bun simţ, trebuie să fim recunoscători şi pentru atât. Poate fi şi o întrebare: trebuie să fim recunoscători?

Am umblat pe urmele excavatoarelor doi ani, primăvară-vară-iarnă, în şanţuri şi pe arătura buldozerelor. 70-80 cm din stratul arheologic a fost răscolit şi urmele amenajărilor istorice cărate cu basculantele. Nici o urmă din garda(paza) militarilor, o construcţie destul de mare după desenul cu execuţia lui Harteneck nu a rămas imprimată în sol după trecerea mijloacelor mecanizate, altădată duşmanii acum prietenii arheologilor. Dacă ştiţi acum cum arăta garda, daţi slavă desenatorului!
Tot aşa, nu a rămas nimic pe teren din cuşca nebunilor. S- ar putea spune (scuze) că a fost din lemn, ca şi amenajările cu piloni de pe malul pârâului. Eu zic că a fost o ocazie pierdută.
Piatra de fântână devenită un simbol al pieţei a lăsat urme în teren până acum un an, după ce a "tronat" în 2005 pe o movilă de pământ în şantier. Dar cea anterioară, pomenită şi în studiul arhitectului Hermann Fabini??
Interesant, la început buldozerul a scos din pământ o lespede de piatră cu o şănţuire mediană, dovadă că acolo era ceva. Piatra a fost aruncată la început cu nepăsare  pe o grămadă de pământ. Firesc, nu am tăcut. Aceeaşi piatră, ciobită de cupa excavatorului, a fost montată superficial, de ochii lumii, în pavajul pieţei. Nimeni nu ştia pe ce calcă sau de se împiedică în piaţa capitalei culturale şi mai nimeni nu i-a observat lipsa recent.
Pentru cei puţini, interesaţi de arheologia pieţei, un moment emoţionant a fost identificarea  gropilor de provizii cu tot inventarul: capace din lemn şi stâlpi în mijloc, la unele urmele căptuşelii pereţilor făcute din crengi. Comoară arheologică. Urmele puteau fi bine conservate. Am intrat şi am văzut.
Punerea în valoare a gropilor s-a făcut şantiereşte. Într-o viziune utilitaristă ele au devenit de atunci bănci  rotunde din beton cu vedere spre… întuneric. Gropile sunt de mult inundate cu pereţii probabil prăbuşiţi. Aşa au fost puse în valoare rezultatele eforturilor arheologilor, care după cum zicea un şef "nu şi-au văzut de treaba lor".

Urme cu greu recuperate

În Cronica Cercetărilor Arheologice nu am regăsit nici o consemnare a cercetărilor sau asistenţei arheologice care ar fi însoţit reabilitarea Pieţei Mari în 2004-2005. Ar trebui ca toată lumea să cunoască, să fie informată, mulţumită. Într-un circuit informaţional firesc, arheologii din toată lumea prezintă rapoarte în cel mai scurt timp. Fac anunţuri în presă. În cel mai scurt timp a apărut un volum monografic. Efort editorial maxim. Cine a avut răgaz să asimileze informaţiile? Mai repede se dau avize, se iau banii …şi se atacă colegii.

Am venit după cioburi în urma excavatoarelor, precum cei săraci după cartofii rămaşi pe tarla şi la urma urmei mulţumesc Domnului că nu am fost decât apostrofat că nu-mi văd de treabă. Din ce am recuperat şi inventariat, 
mi-au rămas în "prim-planul memoriei" fragmentele de tuburi ceramice. În primul rând pentru că existau analogii în Occident. În  următoarele rânduri ale importanţei acest gen de ceramică şi tip de inventar arheologic a fost rar recuperat în Sibiu; mai bine şi mai mult am văzut sistemul de aducţiune a apei prin tuburi de ceramică pe strada Nicolae Bălcescu sau în curtea casei de pe strada 9 Mai, unde a fost sinagoga. Tuburile din ceramică erau uşor de utilizat pe străzi şi în curţile caselor din Sibiu şi vecinătate. Ele s-au folosit şi în curtea unei case din Axente Sever. Se păstrează la Muzeul de Istorie din Sibiu. Nu în ultimul rând, pentru că există continuitate în teren: conductele din lemn le-au înlocuit pe cele din ceramică etc. Merită un studiu separat.

Sistemul de aducţiune a apei ajungea în zona centrală a  Pieţei Mari de pe strada Nicolae Bălcescu. Tuburile din ceramică se îmbinau între ele intrând  partea mai îngustă a precedentului în următorul tub. Erau prinse cu mortar, culcate în interiorul unui canal din lespezi de piatră aşezate pe  lateral, ca un perete.
Tuburile mai poartă o importanţă aparte, pentru că erau legate de o fântână anterioară celei mai bine cunoscute de descrieri istorice cu urmele lăsate în pământ. De fapt, trasele  conductelor din ceramică şi din lemn erau uşor diferite. Veneau de pe strada Nicolae Bălcescu, dar cele din lemn se îndreptau spre strada Avram Iancu; cele din ceramică erau uşor deviate spre est.

Când amintesc interesul pentru artefacte mă refer la cel istoric, adică la experienţa acumulată de societate prin valorificare  în succesiunea cronologică. Înnoirea sistemului de aducţiune a apei începând cu 2003, a presupus folosirea altui tip de conductă pe un traseu asemănător, nu identic. Astfel, săpăturile mecanice  au intersectat şi scos în dezordine la suprafaţă multe conducte din lemn (aşa de multe că numai o parte au putut fi conservate şi depozitate) de 150-300 ani, dar au distrus pe cele din ceramică. Pot fi mulţumit că în urma excavatorului au rămas fragmente.
Din fântâna veche cu tuburi de ceramică a rămas un fragment de zid înalt de 40 cm şi lat de 80 cm într-un crater de şantier cu fire montate pentru nu ştiu ce instalaţie modernă.  (va urma)