În lucrarea „Influenţe de civilizaţie rurală în ţinutul Sibiului” (1933), Otto F. Stein prezenta influenţele reciproce între comunitățile etnice. Reproducem selectiv: «(…) cu toată această unilateralitate aparentă a influenţelor, şi numărului mic al influenţelor Românilor asupra Saşilor, trebue să presupunem înrâuriri comune chiar dacă o simţim numai din latura ei psihologică. Căci e evidentă existenţa unui suflet ardelean, care leagă poporul românesc, săcuiesc şi săsesc deasupra naţionalităţii lor proprii diferite. Acest „factor comun” în viaţa lor sufletească este în parte însă consecinţa luptelor seculare contra atâtor duşmani externi, cât şi în contra duşmanului ungur în deosebi după 1867 în care un popor era dependent de altul. Istoria Ardealului nu se poate închipui fără participarea acestor neamuri, întocmai cum sufletul ardelean este un acord între sufletul românesc, săcuiesc şi săsesc. Bisericile româneşti deasemenea nu se aseamănă cu bisericile din Vechiul Regat, întocmai cum şi satul românesc este deosebit de cel din Muntenia, Moldova sau chiar din Valea Haţegului. Bisericile Românilor din ţinutul Sibiului sunt la fel cu bisericile săseşti, căci au la fel turnuri groase şi ferestre gotice chiar dacă au fost zidite cu banii Domnilor româneşti, ca aceea a Porceştilor care s’a ridicat pe cheltuiala Domnului Matei Basarab. Biserica din Sălişte care s’a ridicat în cruce în anul 1784 seamănă cu bisericile muntene din timpul lui Brâncoveanu, însă şi la această biserică e alipit un turn săsesc greoiu. Ce e drept, nu există biserică română cu ziduri împejmuitoare; deci nu există biserică-castel. În timpurile războinice bisericile româneşti, acolo unde existau, erau din lemn, nu puteau deci să fie un loc de refugiu pentru locuitori. Dar nici locuitorii nu pretindeau acest lucru căci ei se retrăgeau mai mult în pădurile dese şi în munţi (notă autor: La invazia Tătarilor, Românii au avut de suferit mai puţin decât ceilalţi. Saşii de exemplu, la cari anumite oraşe – Rodna – au fost complet devastate. Românii, ca populaţie săracă, trăind în sate situate de multe ori departe de marile drumuri pe cari treceau barbarii, n’au avut pierderi importante în ce constă avutul lor, care era pământul şi turmele lor). Şi când ei au început să zidească bisericile lor cu piatră au împrumutat forma lor dela Saşi, dar fiindcă timpurile de nesiguranţă veşnică au trecut, nu mai era nevoie de ziduri împrejmuitoare. Aşa s’a întâmplat că astăzi bisericile româneşti din ţinutul Sibiului seamănă cu cele săseşti, numai că le lipsesc zidurile de întărire. Saşilor le era străină pădurea şi munţii când au imigrat, ei au rămas chiar în clipele de cea mai mare primejdie pe glia lor, sau în cea mai mare apropiere de ea. La început ei s’au apărat cu palisade înalte de lemn în mijlocul cărora edificiul principal de bună seamă era biserica. Căci în timpul pericolului credinţa în Dumnezeu este cel mai bun scut de apărare. E firesc că şi bisericile zidite din piatră aveau ziduri de întărire din piatră. Această prefacere se efectua la biserici probabil în secolul al XIV-lea, pe când întărirea lor, în ultimul sfert al secolului al XV-lea (n.a.: V. Roth, Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905)».

În 2023, comuna Şelimbăr sărbătoreşte 700 de ani de la atestarea documentară (1323), fiind singura comună din judeţul Sibiu care promovează imaginea unui domnitor, prin stemă şi monumentele de for public ridicate pe teritoriul ei.

În Şelimbăr, puţine imobile amintesc de trecutul îndepărtat, biserica evanghelică fortificată fiind conservată ca monument istoric (sec.XIII). În interior impresionează steagul „Asociației Frăției și al Surorilor”, ce păstrează pe o față imaginea unei mirese și mire în costum de sărbătoare, iar pe revers un bust al marelui intelectual sas – Stephan Ludwig Roth -, alături de un potir și o biblie. Pe ea se poate citi inscripția: „Apără Doamne poporul tău de sași! Șelimbăr Asociația „Bruder-und Schwesterschaft” 1938 (avers) Sângele nu uită sângele! Stephan Ludwig Roth 11 mai 1849 (verso)”(sursa: istoricul Martin Rill). Puţini sibieni ştiu că aici s-a găsit un vas liturgic unic – Ulceorus (păstrat la M.N. Brukenthal), vasul fiind printre puţinele mărturii care amintesc saşilor de locurile de origine. Cana liturgică – o Aquamanila de bronz – este aproape identică cu exemplarul descoperit la Riethnordhausen în Turingia, demonstrând legătura cu ținutul de origine, al sașilor din Șelimbăr.

Stema comunei este unică în județ, având pe fond albastru un personaj ecvestru de argint, cu un cal stilizat, cabrat spre dreapta cu picioarele dinainte ridicate, călăreţul fiind uşor întors spre stânga, cu barbă şi mustaţă, purtând pe cap o culmă cu pană în partea stângă. În mâna dreaptă ţine căpăstrul calului, iar mâna stângă este ridicată în sus, ţinând o secure. Călăreţul este îmbrăcat cu o tunică ce cade peste şolduri, încheiată cu fireturi în trei nasturi şi cingătoare de care se leagă cu o curea teaca de sabie, în stânga călăreţului. Poartă pantaloni strâmţi, în picioare cizme înalte, iar pe umeri poartă pelerină. Grafica personajului ecvestru face trimitere la domnitorul Mihai Viteazul și la ziua de 28 octombrie 1599, victoria asupra cardinalului Andrei Bathory, deschizându-i drumul spre Alba Iulia şi înfăptuirea primei uniri a Transilvaniei cu Ţara Românească.

În lucrarea „Istoria Transilvaniei”  vol. II (de la 1541-până la 1711), autorii – Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András -, au dedicat un capitol lui „Mihai Viteazul şi Transilvania”, titlurile de subcapitole fiind sugestive: Unitatea şi identitatea românească medievală; Mihai Viteazul, Creştinătatea şi Transilvania înainte de 1599; Stăpânirea asupra Transilvaniei (1599-1601); Între „locţiitor imperial” şi „crai”: titlul şi autoritatea lui Mihai Viteazul în Transilvania; Măsuri de continuitate; Măsuri legate de români şi în favoarea românilor; Reacţia Stărilor şi reacţia românilor: percepţii naţionale; Semnificaţia faptei lui Mihai. Reproducem selectiv din ultimul subcapitol: «(…) fapta lui Mihai şi amintirea ei au rămas ca o ameninţare gravă. După secole întregi de la cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungar, timp în care se clădise un edificiu al privilegiaţilor, inclusiv prin marginalizarea şi discriminarea românilor, aceştia se ridicaseră brusc la putere sau fuseseră pe punctul s-o facă sub Mihai Viteazul. Nu mai conta că Mihai venise în numele „împăratului creştin”, că garantase vechile privilegii, că avea o armată eterogenă sub aspect etnic, că obţinuse atâtea victorii în numele Creştinătăţii; conta doar caracterul lui românesc, aidoma cu al supuşilor valahi transilvani. Chiar şi actele lui fără substrat etnic erau percepute ca româneşti, după cum „românească” era considerată, în bloc, armata sa, „români” fiind declaraţi şi acei colaboratori alogeni, din rândul popoarelor balcanice etc. Nobilimea a simţit brusc primejdia românească sau, mai clar, a înţeles – cum remarcase David Prodan – că Transilvania, ţară majoritar românească sub aspect etnic, fusese pe punctul să devină românească şi din punct de vedere politic. Nu atât uniunea celor trei ţări vecine fusese periculoasă pentru Stări, cât prezenţa românului în fruntea noii alcătuiri politice. Doar şi Sigismund Báthory s-a visat „principe al Daciei” şi şi-a pus formal în titulatură numele Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, cum au făcut-o şi alţi vremelnici lideri de talia Mariei Christierna sau a lui Andrei Báthory. Numai că, dintre toţi, Mihai singur a transformat visul în realitate cu sabia, cu fapta, adică în mod concret; şi tot singur, el – lucru capital, înţeles de mulţi contemporani – a inversat sensul actului, fiind de aceeaşi etnie cu majoritatea locuitorilor, cu cei ţinuţi în supunere. Iar Stările sau „naţiunile”, adică elitele care dominaseră de secole, care-i „răbdaseră” pe românii cuceriţi, supuşi şi „schismatici”, care păstrau cu mândrie amintirea Ungariei de odinioară şi a vasalităţii Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de acea Ungarie, se vedeau dintr-o dată ameninţate.

Şi de către cine? Tocmai de către aceşti valahi dispreţuiţi! (…) De acum, stările, cu precădere nobilimea maghiară, vor veghea cu mare grijă ca astfel de fapte să nu se mai repete. (…) De aceea, măsurile luate după moartea voievodului au vizat deopotrivă pedepsirea românilor transilvăneni şi ruperea legăturilor cu Ţările Române extracarpatice, fiindcă – se spunea – „ruina şi primejdia” de acolo veniseră. Pentru români, dimpotrivă, fapta lui Mihai – cu un grad de conştientizare mai mic în epocă – a rămas ca o binecuvântare».

(va urma)