Scribul de marţi: Nu ne mai permitem să fim aceiaşi (inversarea contemplaţiei despre noi)

Nu cred că am spus, nici răspicat, nici amabil printre paranteze, că rostul nimănui nu are sens în afara unei demonstraţii care nu poate suporta ritmul logicii amânate până la uitare. Nu mai drămuim ceea ce ne dorim. Nu ne permitem să fim aceiaşi. Metronomul biologic ne adoarme intenţiile, câte or mai fi, şi totuşi, ceva ticăie între noi.

Nu cred că ora exactă la care ne raportăm, sau ne comtemplăm, "se spune" în acelaşi loc şi la aceeaşi dată, din moment ce timpul nu acordă şanse egale, oricui şi oricând. Timpul nu e permisibil, ci casant în timpul vieţii. E aceeaşi icoană în  care ne cultivăm credinţa-dar nu cred că ne mai permitem să fim sinceri în oglinda unde ne-am destinat şi, apoi, destrămat imaginea. Nu ne permitem să privim în urmă, nici răspicat, nici amiabil. Ne suprapunem în timpi ireversibili, prin logica burghiului care ne trepanează ambientul în care cineva ne-a aruncat, sub formă de lest ancestral.

Nu cred în reîncarnare prin contemplaţie, dar nici nu sunt departe. Nu cred că suntem aceiaşi, dacă mai avem şanse să ne închipuim acelaşi "eveniment" de când lumea, sau de când s-a dezaxat părerea despre noi. Nu mai ştim din ce parte ne privim şi nu încercăm să ne permitem să fim priviţi de ceilalţi, chiar dacă se întâmplă răspicat şi insuportabil de adevărat.

                                                                                                     ***

Ce-ar fi să ne permitem, după ce nu vom mai gândi invers, să ne inversăm şi contemplaţia despre noi? Sau nu? În exclusivitate se întâmplă doar ce ne permitem să credem. Restul e altă combinaţie şi, între noi fie vorba, nici nu prea ştim unde şi când se deschide, şi apoi se închide vremea noastră.

Nu ştim ce se întâmplă, nici când suntem de faţă. Ne spălăm ochii în albia orizontului de dincolo şi, altădată, va fi pe verticală, în funcţie de ce crezi că priveşti ceea ce s-a mai întâmplat. Altfel spus, "rânduiala" nu ne permite să ne amintim ceea ce ne ocupă timpul dintre uitare şi desluşirea ritualului prin contemplaţia despre noi, ambiguă, şi nici măcar în exclusivitate.

Nu ne vom permite, răspicat, să mai încercăm inversarea începutului. Ne vom permite, cu altă ocazie "ireversibilă", să desluşim momentul în care toţi devenim aceiaşi şi vom crede, în continuare, că suntem probabili. Şi, înafara simbolismului îndoielii, dar cu ifos avem pretenţii nesfârşite, şi ne bezmeticim prin intonaţii în numele contemplaţiei unde vieţuim şi ne îndepărtăm de ceea ce altădată, am fi vrut să fim. Chiar şi numai cât durează o contemplaţie, suntem tot noi, în exclusivitate…