Scribul de marţi: Cel mai "scurt război" e obsesiv de prelungit (actualizare prin uitare)

Prefer să ignor ceea ce toată lumea "ştia" când, cum şi cât se va întâmpla războiul de lângă noi, şi am aşteptat, şi am aflat că acum s-ar putea să ne dumirim câte forme are obsesia din interiorul autoconvingerii. Cei care sperau la un război scurt, se simt inconfortabil, chiar dacă iniţial au fost armaţi la ideea de revanşă sovietizată, iar ceilalţi se diferenţiază între neputinţa de a se supune ordinelor şi evadarea (efectivă) din trupul armatei de reîntregire prin reunificare.

Nu există metode psihologice de rememorare a istoriei, întâmplătoare, de lângă noi. Prin diversiune ideologică şi acţiuni naţionaliste se însuşesc, şi sunt redistribuite atributele native ale trecutului care ne pândeşte la umbra graniţei şi în colţul cartierului. Europa (aşa cum e şi câteodată unită) e acelaşi cartier unde unii joacă de-a v-aţi ascunselea, după ce au tras draperia peste interesele de alcov comunitar.

Cum se întâmplă, de obicei, ceea ce nu se poate se actualizează prin constanţa repetabilă şi cu preferinţă din ce în ce mai obsedantă: timpul e complicele din interiorul uitării beligerante. Aşa începem să desluşim ceea ce se află dincolo de finalul prelungit…

                                                                                    ***

În tranşee nu există obloane, nici nu se ordonă "stingerea" dinaintea sfârşitului. Nu există tranşee paralele, din suspiciuni acumulate şi din motive de tactică a rezistenţei prin premoniţiile şi incantaţiile războinice. Mai există o singură "tranşee", săpată în ideologia din patriotismul (atemporal, dar excesiv actualizat) configurat în virtutea (virtuală?) a unui imperiu psiho-sovietizat.

Războiul continuă şi ne scurtăm convingerile preconcepute, şi adâncim tranşeele dintre fronturile unde se întâmplă să uităm istoria, prin actualizarea crimelor- şi memorarea obscenităţilor, transmiterea lor, prin brutalitate, şi actualizarea "motivelor" prin care ne returnăm memoria spre sfârşitul unde ne convine să ignorăm uitarea dintr-o logică inversată. Şi continuăm să patrulăm prin tranşeele (de-acum paralele) unde nu se va întâmpla să ne mai întâlnim cu dublura noastră de pe frontul lor.

Logica sfârşitului asumat nu este o tactică. Ceea ce se întâmplă, va continua, chiar dacă nu sesizăm "tăcerile urlate" din comunicatele din tranşeele televiziunilor (şi ele beligerante, în funcţie de contractele publicitare ale celor doi "actori interpuşi" pe aceeaşi scenă), şi care transmit doar ce este necesar de bârfit şi acceptabil, sub forma intoxicării din raţiuni de securitate naţională. Are logică, dacă victimele ar fi doar manechine cu  cetăţenie dublă şi vorbitoare într-un dialect în care se detectează rusoficarea impusă.

Într-un mod penibil şi acceptat cu "optimism", această confruntare, când invazivă, alteori obscură şi declarativă, are loc în numele halucinant al patriotismului reactualizat prin sovietizare. Ruşii nu-şi uită "uitarea hibernală" din grota patriotartă şi revanşardă…