În urmă cu 170 de ani, în 15 ianuarie 1850 se năștea poetul național Mihai Eminescu, ziua sa de naștere fiind sărbătorită începând din 2011 și ca Ziua Culturii Naționale. Mai cu seamă în preajma acestei date, fiecare oraș mai mare al țării încearcă, într-un fel sau altul, să își lege istoria de viața și activitatea lui Mihai Eminescu, căutând legături, treceri ale sale prin anumite locuri.

Eminescu a poposit în câteva rânduri la Sibiu și chiar în Mărginimea Sibiului, la Rășinari, momentele fiind consemnate în diferite scrieri, iar clădirea în care a stat în anul 1869 consemnează acest fapt.

 „Un tânăr ce semăna a fi și el actor din trupa lui Pascali”

Cea mai cunoscută prezență a lui Eminescu la Sibiu este cea din anul 1868, când poetul a sosit la Sibiu, însoțind trupa de teatru a lui Mihail Pascaly venită într-un prim turneu de teatru românesc în Transilvania. Mihai Eminescu a fost atunci prezent la spectacolele susținute de actorii români pe scena teatrului din Sibiu, iar la finalul reprezentațiilor, a luat parte la banchetul organizat de sibieni în cinstea și a lui Pascaly. Acestea erau primele spectacole de teatru în limba română de la Sibiu și fuseseră primite de întreaga comunitate ca o mare sărbătoare.

Ieronim Barițiu a relatat în presă întregul episod al întâlnirii cu poetul în timpul banchetului care a avut loc în sala Hotelului „Împăratul Romanilor” și îl descrie pe tânărul Eminescu ca fiind un tânăr cu un chip expresiv, cu ochi mari și misterioși, ce nu putea fi trecut cu vederea:

„Eram student la gimnaziul de stat din Sibiu, când în primăvara anului 1865 sau 1866 [în realitate este vorba despre primăvara anului 1868], nu-mi aduc tocmai bine aminte, sosi în acel oraş trupa teatrală a lui Mihail Pascali, ca să dea în teatrul orăşenesc un ciclu de representaţiuni. Bucuria noastră a tuturor, şi mai ales a acelora care nu mai văzuseră în viaţa lor teatru românesc, era nemărginită. În serile de reprezentaţiune teatrul era plin de un public curat românesc nepretențios, mulţămitor şi în stare a se entusiasma până la frenezie auzind pronunţându-se limba românească pe o scenă de teatru şi cântându-se ca la Bucuresți. Mare minune şi mare însufleţire naţională ! Pe la sfârşitul ciclului de reprezentaţiuni societatea românească din Sibiiu decise, ca în semn de mulţămită se dea un banchet în onoarea directorului Mihail Pascali şi a trupei sale, care cu modestele sale mijloace şi cu şi mai modestul său repertoriu melodramatic, sțiu se încălzescă inimile românilor din loc şi jur pană la înfierbântare şi uitare de sine.

[…]

Eram și noi, tineretul, într-o grupă și iată că vine înspre noi un tânăr ce semăna a fi și el actor din trupa lui Pascali, cu părul lung și de coloare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi mari de tăietura migdalelor, plini de o veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. Erau niște ochi din ce în ce mai periculoși pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. În capul unei femei frumoase și tinere, acei ochi ți-ar fi spus de la prima vedere: i-ai văzut și nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale Fontanei trevi din Roma Veche. În capul acelui tânăr de statură mijlocie dar bine legat, ei îți făceau impresia unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii, despre care fericitul Vasile Alecsandri zice că: sunt ochi mari, fără de noroc. Acel tânăr interesant cu ochii mari fără noroc ni se recomandă ca Mihail Eminovici, actor în trupa lui Pascali. Aveam deci în fața noastră pe viitorul Luceafăr al poeziei române moderne, pe mult regretatul ți mult sărbătoritul poet Mihai Eminescu, mort în 29 iunie 1889.

Fiindcă nu’l văzusem jucând niciodată pe scena deschisă, întrebarăm a doua zi pe unul din actorii trupei, că ce roluri joacă dl Eminovici? Și acela apoi ne-a spus, că dînsul nu e actor ci că s’a alăturat numai la trupa d-lui Pascali, că deocamdată e sufleurul trupei, dar că se ocupă foarte mult cu poezia și că e foarte talentat, dar nefericit.

Am mai văzut apoi pe Eminovici încă o dată la o cafenea din Sibiu în prediua plecărei trupei de acolo. Acesta a fost prima întâlnire şi cunostinţă a mea cu Mihail Eminescu, pe care aveam apoi să-l reîntâlnesc şi cunosc mai de aproape în toamna anului 1869 la Viena, ca student înscris la Facultatea filosofică de la universitatea de acolo”. (Jeronim G. Barițiu, „Mihail Eminescu. Reminiscență”, în Rândunica foie literară-beletristică, an. I, nr. 1, 30 martie 1894, p. 5.)

Eminescu și trupa lui Pascaly au fost cazați în Sibiu în Hotelul București. Sfatul Popular Comunal al Orașului Regional Sibiu a amplasat, în anul 1964, pe clădirea din Sibiu, strada Mitropoliei nr. 22, care în acea perioadă era sediul Hotelului București, o placă care arată faptul că „În această casă a poposit Mihai Eminescu între 18 și 30 iunie 1868, în trecerea lui prin Sibiu cu trupa dramatică a lui Mihai Pascaly. Istoricul Emil Sigerus și profesorul Gheorghe Bogdan-Duică au identificat clădirea din strada Mitropoliei ca fiind sediul fostului Hotel București. (Constantin Necula, Sorana Maier, Sibiu. Case cu suflet la un Centenar, Editura Eikon, 2019, pp. 145-147.)

Un an mai târziu, în vara lui 1869, Mihai Eminescu a ajuns din nou la Sibiu, prezența lui fiind atestată de semnătura care se păstrează în Registrul de vizitatori al Muzeului Societății Ardelene de Științele Naturii, care este datată 9 iulie 1869.

 © Mihai Eminescu, fotografie din colecțiile Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu, nr. inv. 6372.
„Sfios de credeam că nu știe să vorbească”

Mihai Eminescu a fost la Sibiu și în luna august 1866, venind dinspre Blaj și Alba Iulia. George Călinescu consemnează în Istoria literaturii române faptul că „răzbit de mizerie veni la Sibiu, unde N. Densușianu constată că curgeau zdrențele de pe el: abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașe neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părțile, zdrențuită de la mâneci până la coate, cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos…  Densușianu îl îmbrăcă și-l trimise cu scrisoare la popa Bratu din Rășinari, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga. Acela îi dădu un țăran care îl petrecu peste munți”. (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 444.)

Despre prezența lui Eminescu în Rășinari povestea și Aurelia Goga, mama poetului Octavian Goga. Aurelia Goga, fiica preotului Ioan Bratu din Rășinari îl cunoscuse pe Eminescu în copilărie, pe când tatăl său îl găzduise pe Eminescu.

Detalii despre șederea poetului la Rășinari a consemnat Emil Hașeganu într-o lucrare dedicată personalităților din Mărginimea Sibiului. Autorul redă întâlnirea cu Aurelia Goga-Bratu și amintirile ei legate de Eminescu:

„Atunci am întrebat-o de Eminescu. Mi-a spus că avea pe atunci zece ani, când l-a adus din Sibiu tatăl ei cu căruța, toamna cam prin vremea când se culegeau merele. A dormit trei nopți aici. Nu, nu în casă, a răspuns întrebării mele. Odăile le-ai văzut, sînt mici și nu încăpeam. Aveam cam pe unde vezi filigoria (chioșcul) o căsoaie, cum se zice prin Rășinari, adică un fel de bucătărie cu vatră și cuptor de pâine. Acolo gătea mama până târziu către Crăciun, după ce tăiam porcul. De obicei, până da gerul, acolo dormeam eu cu bunica mea, că era cald și bine. Țin minte că m-am cam bosumflat atunci trebuind să dorm într-o lădoaie din casă. Când s-a dus de la noi nu l-am văzut, că a plecat de cu noapte cu sluga noastră. Dar era într-o luni, că dumineca a fost o nuntă mare în vecini la care și părinții mei au luat parte, și l-au dus și pe el. Eu am rămas cu bunica, iar dimineața nu l-am mai văzut. Cât a rămas aici în sat a stat în fiecare zi cu noi la masă, acolo în bucătăria de care ți-am spus. Ședea chiar lângă mine pe o laviță și țin minte că îmi venea să râd cât era de neîndemânatic. Și sfios de credeam că nu știe să vorbească. Îl întreba tata de una de alta, pe unde a umblat, pe cine a cunoscut și de-abia răspundea, scurt întotdeauna. M-am dus cu el între brazi, aci deasupra pe coasta Boacii, să vadă satul de sus. Mă asculta, privea și trecea. În restul timpului a umblat de colo-colo prin sat. Și apoi a plecat, noaptea, cu sluga, cum ți-am spus”. (Emil Hașeganu, Figuri din Mărginime, vol II, București, 1976, pp. 56-57.)