E o vorbă care spune că atunci când ai ghinion dai de cuie şi-n locul din care Eva emitea căldură. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să rememorez "evenimentele" ultimelor trei luni de viaţă pot spune că m-am numărat şi eu într-un fel printre acei ghinionişti, cu sau fără influenţe de potenţare cu viagra sau alte întăritoare de "făcăleţ". Când coloana vertebrală te îndoaie de durere e clar că stai cam strâmb şi dacă stai strâmb e mai greu să poţi penetra drept, asta-i sigur. (Cam aşa-i şi cu aderarea noastră la Schengen.)  
Dar să revin. Totul a început cam de acum trei luni, când încă mă aflam în România, recte Sibiu. Durerile de coloană, rare la început, s-au înteţit pe parcurs, mai ales după prezenţa mea la antipozi (Australia). Investigaţiile au durat două luni, incluzând şi pauzele semnificativ de lungi între programări şi consultul medical, plus testele de sânge şi imagistica radiologică ce cuprinde CT, RMN şi alte abrevieri ce-mi depăşesc puterea de înţelegere. În sfârşit, scopul a fost atins cu ajutorul unei injecţii, care le-a determinat pe cele două vertebre, se pare, să se reaşeze la locul lor, astfel încât durerea a dispărut.
Sigur, se vor întreba cei ce-şi vor apleca privirile asupra acestor rânduri, "şi care-i noutatea, că până acum nimic nou sub soare."
Puţintică răbdare… că nu ştiţi unde puteţi da de cuie (prin Austria sau Olanda).
Între investigaţiile legate de coloana vertebrală şi finalizarea ca act medical, m-a pus ucigă-l toaca să mă caţăr pe o scăriţă pentru a aranja coroana unui arbust ornamental aflat în curtea casei. Ghinion, întrucât stabilitatea pe piciorul stâng influenţată de răzbelul în care se aflau cele două vertebre, s-a dovedit mai mult decât precară, astfel încât am ratat la coborâre o treaptă şi m-am lovit binişor la fluierul piciorului drept de astă dată, dar fără urmări grave. În săptămâna următoare s-a întâmplat ca la aceeaşi manevră neinspirată, povestea să se repete, dar cu consecinţe nebănuite. Pălitura a fost copie la indigou (exact în acelaşi loc al tibiei). Contuzia a crescut în volum în doar câteva clipe ajungând la mărimea unui ou de găină. A încercat să o "rezolve" soţia aplicând comprese cu gheaţă luată de la frigider, dar degeaba, piciorul s-a umflat încât dădea să plesnească. Hai la doctor iar, că nu-l văzusem de câteva zile şi trebuia "să semnez condica". Dă-i cu comprese şi  dă-i bice apoi pe la radiologi să vadă dacă nu-i ceva rupt, crăpat sau sucit. Şi pentru că până acum două săptămâni remisia aşteptată nu mai venea, iar lovitura îmi afectase tot piciorul, medicul de familie m-a îndrumat la Serviciul de Urgenţă (Să nu spună careva c-a dat norocul peste mine, că-i urez şi eu petrecere plăcută la spital în ajun de Crăciun). Am plecat imediat cu gândul ca după un consult şi o prescripţie  adecvată cu medicaţie potrivită mă voi reîntoarce acasă. Da de unde. După o aşteptare de trei ore am fost examinat de un chirurg, cred, şi internat imediat. Am fost repartizat într-un salon cu şase paturi în care se mai aflau cazaţi cinci suferinzi cu diverse afecţiuni, pe la cloambe, foale, mâini, bostan sau inimă. Nici nu m-am dezmeticit bine că au şi tăbărât pe mine nişte asistente: mi-au găurit o venă şi mi-au instalat un cateter pentru perfuzii cu antibiotic, mi-au luat trei flacoane de sânge pentru analize, mi-au făcut o injecţie antitetanos, şi o injecţie subcutanată la burtică pentru prevenirea formării cheagurilor de sânge, urmând ca-n ziua următoare să parcurg şi restul de protocol cu reinvestigări: iar cu CT, cu ultrasunete şi alte scule abreviate tehnico-medical.  
Prima noapte a fost de coşmar. În salonul cu şase paturi în care mă aflam, sforăiturile şi gemetele celorlalţi  m-au ţinut treaz. Tot ghinion se numeşte. Sentimente contradictorii mă încercau: revoltă, furie, urmate apoi de compasiune, "privindu-mă-n oglindă". Până la urmă milostenia  şi-a pus amprenta asupră-mi, gândindu-mă că nimeni n-a cerut să iasă din confortul cotidian şi să vină la spital. Din patru în patru ore eram ba înţepat cu seringa, ba perfuzat, ba tămâiat cu medicamente, ba îmi erau luate tensiunea şi temperatura,… asistat pe tot parcursul de staff-ul medical, incredibil de săritor şi empatic, pentru mine lucru surprinzător văzând pe sticlă alt gen de prestaţie. Ce-ţi e şi cu presa asta.
Curăţenia în salon era verificată zilnic de un supervizor care căuta praful până şi la colţurile încăperii sau nereguli la duşul şi WC-ul aferente salonului.
Cele trei mese pe zi erau servite în cameră. Pentru fiecare pacient meniul era la alegere şi era prezentat fiecăruia cu o zi înainte, dar se pregătea şi mâncare, să-i spun  "personalizată", pentru cei cu restricţii medicale. Cafeaua, sucurile şi dulcegăriile le puteai accesa oricând. "Tu eşti aici ca într-un hotel de patru stele", mi-a spus soţia aflată în vizită. E uluitor ce poate face banul într-o ţară îndestulată. Un rezident australian nu plăteşte asistenţa medicală, dar un străin fără poliţă de asigurare… vai ş-amar de mama lui, pentru că toate serviciile se cuantifică şi nu-i ajunge o viaţă să dea sacul de bani înapoi (asigurarea a plătit pentru cele şapte zile petrecute de soacră-mea-n spital peste 65 de mii de dolari).
În ziua următoare am fost mutat în alt salon, cu câţiva pacienţi loviţi  la tâmplă. Trăncăneau la telefon când nu dormeau sau mâncau, iar televizoarele emanau decibeli la cote ridicate până târziu în noapte. Unii guiţau că nu le sunt îndeplinite dorinţele, un fel de obtuzitate morală ce tinde spre nesimţire. Bunăoară, o tinerică trecută bine de optzeci şi de ani dorea cu orice preţ să se plimbe cu cadrul pe holurile spitalului, uitând că-i hibaşă la mers, un altul îşi manifesta pretenţiile atavic, cu voce stridentă, ba că-l bipăie monitoarele la care era conectat, ba că nu-i trebuie mâncare iar apoi că-i este foame… În acele momente îmi  dispărea orice urmă de milă, că şi-n spital empatia-i cu chirie dacă eşti iluminat prea mult glandular.
În a treia zi  "am urcat" de la etajul cinci  la etajul zece al unei alte clădiri aflate în acelaşi perimetru spitalicesc. Mă aflam de astă dată într-un salon cu patru paturi şi cu suferinzi mai puţin gălăgioşi, iar singurul care se putea deplasa eram eu, ceilalţi trei erau conectaţi permanent la aparate.
 Vizitele doctorilor nu m-au scos prea mult din ceaţă, chiar dacă zilnic minim doi sau  trei mă vedeau. Toţi îmi făceau poze la ţurloi, cu telefonul mobil şi plecau satisfăcuţi: "misiune îndeplinită". Ca o curiozitate, mă exaspera întrebarea repetabilă, de n-şpe ori pe zi,  pusă de staff-ul medical  la fiecare contact: "Cum te cheamă şi când te-ai născut". "M-aţi mai întrebat asta acum 10 minute. Sunt aici pentru probleme la picior  şi nu la cap,  iar sigur nu eu sunt cel bănuit de Alzheimer".  Degeaba glumeam sau ironizam.
Asistentele şi medicii erau cam alţii în fiecare zi. Nu mai reveneau pentru a urmări "cazul". Preluau informaţiile de pe scripte urmând protocolul stabilit fără nici un fel de modificări. Dacă mi s-a prescris la început paracetamol pentru atenuarea durerii, trebuia să bag în mine de patru ori pe zi câte doi bumbi odată, indiferent de stare (n-am avut deloc temperatură), adică trebuie, nu trebuie, bea Grigore agheasmă.
Ieri am fost "discharge", adică am plecat acasă cu piciorul aproape vindecat. Am sperat nespus ca acest fapt să se întâmple, acomodarea mea cu spitalul mă termina psihic. Am continuat tratamentul cu antibiotic iar după două zile am fost chemat la clinica de chirurgie. Am fost examinat de trei doctori, care mi-au mai dat un repaos de o săptămână, pentru a urmări evoluţia. Latura pe care o văd oarecum hilară, se referă la "repartizarea" mea în secţiunea de  chirurgie plastică".  Ştiu că am şi picioare frumoase dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că un chirurg plastician o să ia decizii legate de repunerea lor totală în funcţie.  Acum nu mai sunt aşa de sigur dacă nu m-au internat pentru lipsa botoxării "pendulului" ca să-i anuleze "ridurile" şi nici pentru siliconarea fuduliilor pentru a le şterge creţele. Zic şi eu.
M-am lungit cam mult cu povestea deşi doream să scot în evidenţă altceva: colaborarea subsemnatului cu staff-ul medical din oraşul meu. Profesionalismul medicilor sibieni este dat de propria lor performanţă: cardiolog Dr. Oana Purcar, imagistică-radiologie Dr. Adrian Şanta, urgenţă Dr. Emil Ciurea (se afla în UK când l-am sunat) sunt cei care au răspuns  rugăminţii mele de a veni cu opinii, care într-un fel mi-au mai înlăturat temerile. Ţin să le mulţumesc şi pe această cale, mai ales astăzi când omenia şi prietenia se vând pe nimic la preţ de tarabă.   
În cartea sa "Când corpul spune nu", autor Dr. Gabor Mate, medic canadian, subliniază că incertitudinea, lipsa de informaţii şi pierderea controlului determină factorul maxim de stres. Da, mai persistă stresul deşi imaginea  piciorului paradit reflectă apropierea de normalitate.
Să dea Dumnezeu să fie bine.
Deşi în Australia beneficiarii actului medical au avantajul confortului, sunt însă convins că dacă e să vorbesc de ştiinţă, medicii români triumfă pe departe. Nu spun acest lucru din patriotism şi nici pentru faptul că sunt legat ombilical de Sibiu, oraşul în care m-am născut şi crescut. Ca mine, toţi conaţionalii ce-şi au sălaşul dincolo de graniţele ţării, ba chiar străini sadea, practică turismul medical în România. Da ştiu, pentru unii dintre noi e mai simplu pentru că putem avea chiar preferinţe, ce creează alternative. Sunt şi sincope care pun semne de întrebare, dar ele sunt mai puţin vizibile în lumea de "acasă" decât cea de la antipozi pe care o văd eu.
Un gând bun şi sănătate, multă sănătate tuturor!

Corespondent Australia
Marius Ghinescu,
Decembrie – Perth, WA