Primul, deoarece toţi ceilalţi aproape douăzeci de regi-preoţi daci n-au avut parte de astfel de ceremonii de încoronare. Inclusiv viteazul Decebal, ultimul dintre ei. Cel care a fost jelit şi îngropat pe ascuns, de teama neiertătorilor cuceritori romani ai împăratului Traian!  
    Aşadar, Carol I a trăit peste 75 de ani, din care 48 a fost domnitor şi apoi rege al României. Astfel că era considerat, la acea vreme, unul dintre cei mai longevivi monarhi ai Europei. Iar bunul Dumnezeu l-a fericit şi ocrotit să închidă ochii, pentru totdeauna, desculț și în pijama în patul său din mult îndrăgita lui reşedinţă a tuturor anotimpurilor anului: Castelul Peleş din Sinaia, zidit din a lui poruncă. Deci, au trecut 108 ani de la moartea întâiului rege al Principatelor Unite ale României, rânduială administrativ-teritorală care reprezenta, în timpurile acelea, un fel de mică unire a celor mai mulţi vorbitori ai limbii române. Însă întregului îi lipsea populaţia cea mai numeroasă a Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei. Adică: românii acelor străvechi ţinuturi româneşti. Dar care, oficial, se vor alătura patriei-mamă, rând pe rând, culminând cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Însă ceea ce avea să fie până atunci, reprezenta începutul formei statale pecetluită la 24 ianuarie 1859, sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cel care, după nici şapte ani de la începutul domniei, va fi nevoit să abdice, „consimţind” să se autoexileze în oraşul universitar german Heidelberg. Acolo unde avea să moară la 15 mai 1873, atunci când abia împlinise vârsta de 53 de ani. Între timp, politicenii liberali, ostili lui şi ideilor sale înnoitoare şi reformatoare, au adus, ca domnitor, iar apoi ca viitor prim-rege al României, un principe german, care făcea parte din vechea şi prestigioasa spiţă nobiliară şi monarhică Hohenzollern-Sigmaringen. 
    Ajungând la acest aspect, mă gândesc că este nu numai locul dar şi momentul cel mai nimerit de a face plăcuta precizare că regele Carol I s-a grăbit să deprindă cât mai repede cu putinţă atât vorbirea corectă şi fluentă a limbii române cât şi să o scrie aproape perfect gramatical. Iar ca să-i vină în ajutor, preotul Miron Cristea (1868-1939, Elie, ca mirean), viitorul Patriarh al României Mari (originar din Stâncenii-Topliţei văii superioare a Mureşului), îl recomandă ca dascăl-îndrumător şi sfătuitor pe cărturarul ardelean August Treboniu Laurian (1810-1881), cel care, între timp, se stabilise în Bucureşti. Cu precizarea că el era unul dintre fiii de seamă ai Fofeldei, sat de pe valea sibiană a Hârtibaciului, şi  avea să fie nu numai principalul iniţiator al înfiinţării Academiei Române, dar şi  membru-fondator şi preşedinte al Asociaţiunii Transilvane ASTRA. 
     Să vedem, în continuare, cam ce a reprezentat pentru România, şi românii ei, cei 48 de ani de domnie ai acestui destoinic rege, de origine germană! În primul rând, în timpul lui a fost obţinută răsunătoarea victorie militară comună româno-rusă în războiul purtat, între anii 1877-1878, împotriva armatelor turceşti, la sfârşitul căruia România nu numai că îşi câştigă, pentru prima dată, independenţa de stat, dar, conform tratatului de pace, primeşte atât vechiul ţinut românesc şi creştinesc al Dobrogei cât şi unele provincii situate mai la sud de Dunăre. Se  pierde, în schimb, în favoarea Rusiei Ţariste, sudul Basarabiei. Curând după aceea, în ţară se simte o pronunţată redresare economică, în paralel cu punerea bazelor unor instituţii vitale viitorului stat modern. De asemenea, începe să prindă contur îndrăzneţul proiect al inginerului-arhitect român Anghel Saligny (1854-1925). Respectiv, arcuirea peste cele două maluri ale apelor Dunării, între Feteşti şi Cernavodă, a celui mai lung pod feroviar al Europei din acele timpuri. Din aceeaşi perioadă istorică datează şi construirea, la Sinaia, a Castelului Peleş. O bijuterie de o cuceritoare eleganţă arhitectonică, artistică, muzeală și dendrologică! Însă, între cele mai nedrepte şi triste nerealizări ale anilor domniei lui Carol I se află înăsprirea, peste măsură, a exploatării ţăranilor-clăcaşi şi a iobagilor de pe pământurile boierilor-moşieri latifundiari. O stare socială şi agrară nefirească şi intolerabilă, urmată de declanşarea şi reprimarea sângeroasă a Răscoalei ţăranilor din iarna şi primăvara anului 1907. Şi în vreme ce tragica răzmeriţă, cu mii şi mii de morţi, avea să fie anticipată de poezia „Noi vrem pământ”, a năsăudeanul George Coşbuc (1866-1918), poezie nebăgată în seamă de către autorităţi, un alt talentat scriitor al aceloraşi meleaguri, prozatorul Liviu Rebreanu (1885-1944), descrie atât greaua povară a traiului zilnic al ţăranului român cât şi nestăvilita lui sete și dragoste pentru pământ (deopotrivă a ţăranului muntean şi moldovean, dar şi a celui ardelean, asuprit atât economic, cât şi etnic şi religios). Sunt poveşti şi poveţe memorabile, descrise cu măestrie în sutele de pagini ale romanelor „Ion”  şi „Răscoala”. Primul, tipărit în anul 1920, pentru care autorul este ales membru al Academiei Române, în vreme ce cel de-al doilea, apărut în anul 1932,  este lăsat într-o nefirească uitare. Nu, însă, şi de intelectualii de la sate, precum şi de puţinii ţărani români ştiutori de carte, din acele nu prea îndepărtate vremuri!